Intrarea ungurilor în Pannonia

Înainte de a veni ungurii în Pannonia, carea acum se zice Ungaria sau țeara ungurească, scrie Notariul la cap 9, că lovindu-se ungurii cu rușii, adică cu muscalii, îi bătură pre ruși și îi alungară până la Chieu, și stând acum ungurii a / rădica scările pe murii cetății, ca să răsbată în Chieu, se rugară rușii de pace și îndemna pre unguri ca lăsând Galițiia, să meargă în Pannonia, carea mai nainte fusese a lui Atila. Lăudară-le foarte țeara aceasta și le spunea și ce feliu de neamuri lăcuesc în Pannonia, adică sclavi, bulgari, vlahi și păstorii romanilor, pentru că, după moartea lui Atila, pământul Pannoniei îl numeau ungurii pășune, pentru că turmele lor se păștea în pământul Pannoniei.

Ajungând ungurii dela Chieu la Galițiia, scrie Notariul, la cap 11, cum duca Galiției au eșit înaintea ungurilor desculț, multe daruri aducând, cărora lăudându-le Pannonia, pre rând le spuse ce neamuri ce neamuri țin acum Pannonia: adecă, pănă în Dunăre, de a dreapta Dunărei cum cură, romanii au așezat păstorii săi. Iar ținutul, carele e întră Tisa și întră Dunăre l-au cuprins șie marele Reanus, duca Bulgariei, moșul lui duca Salanus, pănă la marginea rușilor și a leșilor, și au așezat acolo să lăcuiască sclavi și bulgari. Iar ținutul carele e întră Tisa și codrul Igfon, carele e de cătră Ardeal, dela Murăș pănă la Someș, l-au cuprins șie duca Morut, al căruia nepot s-au zis de unguri Menumorut, pentru că avea multe vrute, și în pământul acela lăcuiesc ghinte care se zic cozar. Iar ținutul, carele e dela Murăș pănă la cetatea Urșua, l-au cuprins  oare carele ducă, / Glad, eșind din cetatea Vidinului cu ajutoriul cumanilor. Însă, la cap 44, domniia lui Glad o întinde Notariul pănă la Horum. (…)

Soliia lui Tuhutum cătră Arpad, duca ungurilor

Cuprinzând ungurii partea cea din sus a împărăției lui Slanus, unde lăcuia sclavii, vro cîțva căpitani mari ungurești, întră carii era și Tuhutum, scrie Notariul la cap 23, 23, că / trecură cu oaste Tisa și cuprinseră tot ținutul, pănă la poarta Meseșului, unde și fipseră margini țării ungurești, ca adecă, pănă la poarta Meseșului tot pământul acel, să fie a ungurilor.

Amânând, adecă zăbovind mai lungă vreme acolo, Tuhutum auzi dela lăcuitori bunătatea țării Ardealului, unde oare carele Gelu român ținea domniia. De unde începu a dori că, de ar fi cu putință, prin harul lui duca Arpad, domnului său, să-și capete șie și rămășițelor sale Ardealul.

De unde, cum scrie Notariul, la cap 25, trimise pre oare carele om viclean, pre Opaforcoș, tatăl lui Ogmand, ca, pre furiș umblând, să veadă bunătatea Ardealului și ce plasă de oameni sunt lăcuitorii lui, cât, de s-ar putea, să dea răsboiu cu dânșii, pentru că voia Tuhutum, cu hărniciia sa, șie nume și pământ să-și agonisească. Deci, tatăl lui Ogmand, spionul lui Tuhutum, ca vulpea umblând împrejur, și văzând buna rodire a pământului aceluia și lăcuitorii lui, în cât poate omul vedea, mai sus de cât se poate îi plăcu Ardealul, și curând întorcându-se la Tuhutum, multe îi spuse despre bunătatea țării aceiia, cum aceaia e răorată de preabune râuri, a cărora numele și folosurile în șir i le povesti, și și cum că în năsipul acelora aur se culege, și aurul pământului aceluia e foarte bun, și că / acolo se tae sare și lăcuitorii țării aceiia sunt cei mai apuși oameni a toată lumea,  aceia sunt anume blasii ( români )și sclavi, nice nu au alte arme fără arc și săgeți. Duca lor, Gelu, nu e puternic, nice nu are armași buni, pre lângă sine, carii să cuteze a sta asupra îndrăznirei ungurilor, ba și de la cumani și dela pițenate multe năcazuri pătimesc.

Auzind aceste Tuhutum dela spionul său Opaforcoș, scrie mai încolo Notariul, la cap 26, petrecu soli la duca Arpad, ca să-l sloboadă a merge în Ardeal, să se oștească asupra lui duca Gelu. Pre carele îl și slobozi Arpad.

Însămnăm aci, din cele mai sus cetite din Notariul lui Bela, că Tuhutum nu și pentru ostașii ungurești, carii era cu dânsul, au dorit să capete Ardealul, ci pentru sine și fiii fiilor săi, ce vor urma după dânsul.

Răsboiul ungurilor cu românii în Ardeal

Scrie Notariul la acelaş cap 26, că întorcându-se cu slobozeniia cea mai sus arătată, de la Arpad, solul lui Tuhutum, îndatăş Tuhutum se găti cu ostaşii ungureşti, carii era supt povaţa lui, şi întră în Ardeal asupra lui Gelu, duca românilor. Iară Gelu auzind de venirea lui Tuhutum, îşi adună oastea sa, şi cu pripit curs dede să-i iasă înainte, ca să-l împiedice să nu între pre poarta Meseşului, ci Tuhutum întro zi trecînd codrul, ajunse la râul Almaş, unde amîndoao oştile se întâlniră mijlocind întră iale râul. Iară duca Gelu voia acolo să-i oprească pre unguri cu săgetătorii săi, ca să nu treacă.

A doao zi înainte de zori de zio, urmează Notariul la cap 27, Tuhutum îşi împărţi oastea în doao: o parte o ţinu cu sine din coace de râu, o parte o trimise cu puţin mai sus, ca trecând râul fără de a sîmţi ostaşii lui Gelu, să urzească bătaia. Carea aşa se şi făcu, că pre lesne trecând aceştea râul, îmbe oştile se apucară de bătae, şi se oştiră ungurii şi românii laolaltă cumplit, ci fură învinşi armașii lui Gelu, si dintră ei mulți fură omorâți, iară mai multi prinși. Carea văzînd duca Gelu, pentru apărarea vieţii, cu puţini apucă fuga, / şi grăbind a fugi la cetatea sa, ce era lângă Someş, armaşii lui Tuhutum gonindu-l, lângă râul Copuş îl omorâră.   

Atunci lăcuitorii țării văzînd moartea domnului său, Gelu, din bună voinţa sa, cu darea de mână, își aleseră loruși domn, în locul lui Gelu, pre Tuhutum, tatăl lui Horca, și în locul acel, carele se Eșculeua îi jurară lui credință, de unde din zioa aceaia locul acel s-au numit Eșculeu, căci că acolo au jurat. Și din zioa aceaia au ținut țeara aceaia cu pace și cu fericire. (…)

Bărbăția românilor

De unde deșert iaste Eder, când iar și iar poftorește, în Notele sale Istorico-Critice cele asupra Suplichei Românilor, că românii așa lesne fură învinși de unguri, și de acolo nu numai defaimă pre români, ci încă și urmări, după voia sa, trage spre micșorare și spre apunerea românilor. Tocma aceaia, că românii, din buna voia lor, și cu darea de mână aleseră pre Tuhutum, după cum mai pre larg vom vedea din jos, vădește că Tuhutum s-au luat cu buna pre lângă români, ca, fiind că au murit Gelu, domnul lor, pre dânsul să și-l aleagă loruși domn, sămn iaste, că măcar că venind ungurii pre furiși, au bătut de odată pre români, totuși era încă ei în stat de a se mai împulpa asupra lui Tuhutum. Și, de nu ar fi căzut Gelu, nu cred eu că vrea urma alegerea lui Tuhutum spre domnie în Ardeal. Ba carele / știe firea răsboiului și îi sunt cunoscute locurile Ardealului, care preapărtinitoare sunt țărenilor spre a concini pre năvălitorii protivnici și, despre altă parte, nu-i iaste neștiută râvna crailor și a tuturor căpeteniilor, cu carea sunt ei aprinși spre a-și ținea domnia sa, lesne poate pricepe că mai de a crede iaste cum că Tuhutum, cu toată oastea ungurească, carea îl ajuta, ar fi rămas întră genele, adecă întră dealurile și întră râpele Ardealului prăpădit, de cât să-l aleagă românii loruși domn în locul lui Gelu. (…)

Gelu au fost român și domn viteaz. 

P.S. Studiul iluministului român Petru Maior se dorește a fi o replică dată susținătorilor teoriei imigraționiste potrivit căreia cei dintâi care s-au așezat pe pământurile Transilvaniei de azi au fost ungurii. Cei mai aprigi susținători au fost Eder, Engel, Sulzer și mai ales Robert Roesler cel care a formulat așa-numita Teorie a lui Roesler ( roesleriană), cărora Maior le răspunde folosindu-se chiar de un document maghiar, Gesta Hungarorum, redactat de notarul anonim al regelui Bela ( posibil  I ) al Ungariei și redactat pe la 1200.

( Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia )

LECTURĂ SPRE LUARE-AMINTE SAU READUCERE-AMINTE!