Clasicii scriitori simt enorm și văd… frumos

Începeam să urcăm pe întuneric, prin mărăcinișul des și înalt, care ne ajungea până la piept, luând-o în sus, pe cărăruia cu pojghiță de gheață… Pe măsură ce urcam, cerul pălea în spatele munților, schimbându-și culorile încet-încet, într-un cenușiu murdar, în ciuda faptului că mai străluceau încă stele într-o ultimă licărire, înainte de apariția aurorei. Munții păreau negri pe fondul alburiu al acestui cer punctat de stele, dar treptat se luminau descoperindu-și culoarea verde, ici-acolo împestrițată de tonul mai închis al crângului și al pădurilor. Pe urmă, stelele se făceau nevăzute, cerul se colora într-un cenușiu-deschis, aproape alb, și tot crângul se dezvelea ochilor noștri, uscat, înghețat de iarnă, încremenit în tăcere și încă adormit. Cerul devenea treptat trandafiriu spre răsărit și albastru deasupra capetelor noastre, și, odată cu prima rază de soare, care țâșnea dindărătul unuia dintre munți, ascuțită și strălucitoare ca o săgeată de aur, ieșeau la iveală toate culorile: roșul-aprins al boabelor unor arbuști, verdele sclipitor al mușchiului, albul-lăptos al panașelor de trestii și negrul lucios al ramurilor putrede. La un moment dat, părăseam crângul, pentru a intra într-o pădure de stejari verzi, care învelea muntele în întregime până la vârf. Erau stejari falnici, risipiți pe povârniș, la distanță mare unul de celălalt, care crescuseră fără să se atingă, dar care, ici și acolo își întindeau ramurile ca niște brațe, vrând parcă să se ia de mână, să se susțină unul pe altul, ca să nu cadă din pricina povârnișului și a vântului. Strâmbi și distanțați, formau o pădurice rară, care îngăduia privirii să străbată până sus, de-a lungul pantei presărate cu stânci albe, până în vârful muntelui, care împungea albastrul cerului… Cum ajungeam la capătul potecii, ne trezeam pe un platou care, după toate pietrele acelea, apărea ca o surpriză, tapisat cu iarbă moale și foarte verde, printre care se ridicau, ici și acolo, ca niște crupe, stânci albe de formă rotundă. În mijlocul acestui câmp de smarald era o fântână veche, cu marginile din pietre așezate una peste cealaltă… Într-o parte privirile îți alunecau în jos, pe povârnișul maiestuos al macere-lor, asemănător unei scări cu trepte imense, care ducea până la dunga albastră și strălucitoare a mării; pe partea cealaltă nu se vedeau decât munți și iar munți, munții Ciociariei, unii pudrați cu zăpadă sau chiar albi de tot, alții despuiați și cenușii. Acolo sus era rece, dar nu prea tare, căci strălucea un soare curat și senin și era atât de bine la soare, mai ales că nu sufla vântul…

Încet-încet, soarele făcea înconjurul cerului, luând-o în direcția mării. Când marea începea să se închidă la culoare și să se înroșească în luminile asfințitului, ne întorceam, dar nu pe cărare, ci gonind pe povârniș în jos, fără a o lua pe potecă…

Și poienița aceea verde, scăldată în soarele de iarnă, care strălucea ca-n luna mai, cu munții Ciociariei în zare, purtând niște capișoane de zăpadă, iar, de partea cealaltă, marea, care scânteia în fundul câmpiei Fondi; am rămas cu impresia unui loc fermecat, unde s-ar fi putut într-adevăr să găsești o comoară, așa cum mi se povestise când eram o fetiță. Dar comoara asta nu era sub pământ, cum știam eu; o descoperisem în mine însămi, cu aceeași uimire pe care aș fi încercat-o dacă aș fi dezgropat-o cu propriile mele mâini; comoara aceasta era liniștea adâncă, lipsa totală de teamă și de griji, încrederea în mine și în sentimentele noi care-mi îmbogățiseră sufletul pe măsură ce treceau zilele și mă tot plimbam de una singură…

De la trecătoare am luat-o printre stânci, pe o potecuță sau, mai degrabă, o dâră prin iarbă, dar, lărgindu-se puțin mai încolo, o lua pe o coastă a muntelui, mărginită de o parte și alta de două povârnișuri abrupte: unul cobora neîntrerupt până la Fondi, celălalt, mai puțin adânc, ducea într-o vale mare, pustie, acoperită toată de crâng. Mergând paralel cu coasta muntelui, poteca urca puțin, unduindu-se ca un șarpe, apoi se lăsa în jos, până la mijlocul coastei, spre valea mică și sălbatică dintre crâng și stejăriș. Noi am coborât până în fundul acestei văi, mai bine zis, un fel de trecătoare, și o bucată de drum am mers de-a lungul unui pârâu, pe jumătate ascuns printre tufișuri, care susura ușor și vesel în tăcerea aceea profundă, purtându-și apa printre stânci. Ceva mai încolo, poteca urca din nou, de partea cealaltă a trecătorii, dând într-un alt pas, după care, coborând puțin, o apuca pe coasta altui munte, suind întruna, până când atingea vârful gol și pietros, în care, cine știe de ce, era înfiptă o cruce de lemn negru, foarte veche. După ce-am trecut de vârful acesta, ținând continuu coasta munților, am ajuns, în cele din urmă, într-un loc curios, pe care-l observasem bine de sus înainte de a coborî. Era un platou  întins ca-n palmă, așezat sub o stâncă imensă, roșiatică, în formă de cozonac; locul era presărat cu stejari rari și cu stânci. Stejarii erau mari și bătrâni, cu crengile goale, rășchirate și cenușii, ca părul vrăjitoarelor; stâncile erau unele mici, altele mari.   ( Ciociara, Alberto Moravia )

A găsit amintirea celor trei tovarăși călăreți și la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriței. Acum Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obișnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ș-a aflat ș-acolo urma oilor ș-a călăreților. Pe urmă a suit un drum șerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăți pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheței și a omătului și sus vântul avea un spulber ș-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale șerpuită și cu punți de piatră peste prăpăstii, se chema Stânișoara… În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii și șuietele brazilor. Înspre soarele acela, care lucește pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan – cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit el și s-a uitat departe.

Au coborât mai repede, pe calea bătută și pe pârâiașele înghețate ale moinei și nu s-au oprit decât dincolo de satul Suha, la marginea dinspre văi…

Drumul se curățise de ape și se zvânta. Pădurea fâșia lin din cetini și răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise bine și înverzeau pajiști. În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoței albi. Coborî din tarniță ca să-i rupă, și-i înălță pe codițele lor subțiri, în lumină. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii.

Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească; simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care-i ținea între degete și care pieriseră…

Urcară așa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea și el, uitându-se la frumusețile lumii…

Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială. Despărți din tărhatul umed și muced o pocladă și o așternu peste rămășițele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acum înțelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un  copil mic, cu ochii mititei și buzele răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, și căuta să-și deie samă de loc. De sus, de lângă parapetul de piatră, săpătura costișei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era o umplutură pardosită cu lespezi cioplite. Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros și scobit și avea în față puțintel tăpșan ocolit de colțuri de stâncă. Pe urmă râpa se prăvălea mai în fund. Era un loc așa de strâmt, așa de singuratic, așa de dosit. Numai soarele îl ajungea și-l bătea în plin. Nu suia la nicio potecă; n-avea niciun fel de legătură în curmeziș cu vecinătățile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit și brâncit de mâna dușmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă priveliște. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere. Soarele de toamnă răsărise și asfințise asupra mortului singur și asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leșurilor ploile cele negre; hultanii și corbii stăteau asupra lor ciucur, iar în vremea nopților au venit dihăniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele și trăgând cu colții. Numai acest câne a știut toate și a vegheat din preajmă până ce l-a alungat foamea către oamenii vii…

Dintr-odată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor și cătră piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei, crescând în umbra văgăunii. Era o liniște neclintită, parcă toate împietriseră în asfințitul de soare. Stătu și el neclintit ca toate, ascultându-și bătăile inimii. Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra plutind lin pe aripi; își mișca numai capul; parcă-l privea pe dânsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo…

Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătățile muntelui pulsau de apele primăverii; viața tainică își întindea iar punțile peste prăpăstiile morții. ( Baltagul, Mihail Sadoveanu )

Poftă mare la lectură!