Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câțiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc. (…)

Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. (…)

– Mi se pare mie, sau e târziu?

– Cum a trecut timpul!

– Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.)

– Totuşi, nu mi-e aşa somn.

– Nu contează, trebuie să adormi.

– De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?

– (Îndemnându-se.) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce. În acest moment, lumina se aprinde brusc. E ca o idee care i-a venit lui Iona.)

– Asta era!

– Peştele! (Realizând întreaga situaţie.) Peştele, peştele… (Mai mult nu poate să articuleze. Mică pauză.)

– Sunt înghiţit.

– Tot?

– (Se cercetează.) Tot.

– Înghiţit de viu sau de… (ezită) de mort?

– Din moment ce-mi dau seama!…

– (Aduce argumente.) Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.)

– (Întorcându-se, calm.) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.)

– Pot să merg unde vreau.

– Fac ce vreau. Vorbesc.

– Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (Încearcă.)

– Nu mi-e frică. (Înlemneşte în mijlocul scenei; pauză.)

– Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit.

– (Mirându-se.) Ei, nu mai spune, serios?

– Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!” – şi gata!

– Ce gata?

– L-a înghiţit.

– (Înspăimântat.) Şi-a mai ieşit el zdravăn?

– Cum să iasă?

– Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă?

– Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte.

– Asta puteam să nici n-o mai învăţ.

– O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?

– Pe mine mă interesa partea cealaltă. (Pauză.)

– S-ar putea să fi scăpat. S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând. (Fluieră o vreme.)  (…)

– Înainte mă gândeam tot timpul la soţia mea.

– Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se mai înalţă decât mama.

– Întoarcerea!

– Ce clar o văd!

– Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă… până se ajunge la o singură mamă, una imensă…

– Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume!

– În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul.

– (Căutând în jur.) Dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare.

– Mamă – aş scrie –, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.

– (Rugător, exaltat.) Mai naşte-mă o dată!

– Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară…

– Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. (Pauză.)

– Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete. (Pauză.)

– (Mai uitându-se o dată în jur.) Aş putea să pun biletul în băşica asta. (O arată într-un colţ.)

– (În dubiu.) O da-o?

– Atâta lucru! Să zică mulţumesc că nu-ncep să-l mănânc pe dinăuntru. (Ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte. Scena aceasta trebuie jucată ca şi când lucrul pare foarte firesc.) (Pune scrisoare în băşică, umflă băşica, o leagă. Pauză.)

– (Explicându-se.) Omul e dator să încerce.

– Parcă-i văd cum sar toţi, cu năvoade, cu undiţe, cu harpoane… (Imitând forfota mulţimii.) Toţi grămadă în bărci. Femeile cu felinare.

– O zi, două, cât e nevoie.

– Până mă dibuiesc.

– Pe el, că pe mine nu au cum.

– Dacă au felinare!

– Tot degeaba, e gros.

– Aşa e, al doilea era mai subţirel.

– Pss! (Lungindu-se pe duşumea.) Acum să te văd eu, unchieșule! Mai faci şi tu sacrificii. Până te-or prinde… Că nu mai e mult. Cred că te-au şi chitit. Uituc ce sunt! N-am lansat băşica în apă. Pe unde s-o… ? (Bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea. Oftând.) Parcă-s zidurile Vavilonului. (Din imprudenţă, calcă pe băşică. Aceasta se sparge cu un zgomot teribil, de explozie. Iona, năucit, își pune mâinile la ochi.)

– (Dezvelindu-şi ochii.) Unde sunt?

– Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă. (Găseşte jos scrisoarea.)

– Am început să primesc şi scrisori.

– Vreun naufragiat. Ei cam au obiceiul.

– Unde e mare – şi scufundări.(Râzând.) Crede că eu pot să-l salvez!

– Scriu nenorociţii, scriu…

– Plictiseala. (Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil… Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită… Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.

– Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – niciunul.

– Pe omenire o doare în fund de soarta ta.

– (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit?

– Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.

– Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi.

– Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste.

– Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate. (Aruncă scrisoarea. Pauză.) (…)

– Mă miram eu de ce nu sunt fericit!

– (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi?

– Orizontul.

– Ce e orizontul ăla?

– (Îngrozit.) O burtă de peşte.

– Şi după burta aia ce vine?

– Alt orizont.

– Ce e orizontul acela?

– O burtă de peşte uriaş.

– Ia mai uită-te odată. (Iona privește, apoi își acoperă ochii cu palmele.)

– Ce-ai văzut?

– Nimic.

– Ce-ai văzut?

– Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.

– Închis între toate aceste geamuri!

– Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!

– Şi lumea-l aşteaptă sus.

– Toţi cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. Acuș-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.

– Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre.

– Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el.

– Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!”

– (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac pe malul mării trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici… Şi cum stătea el aşa, deodată se căscă apa, şi un chit uriaş… (Rejoacă scena. Pauză.)

– Dar cine era omul acela? Ce gândea?

– Şi de ce tocmai el?

– Puteţi să-mi spuneţi?

– Nimeni nu suflă niciun cuvânt…

– Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă.

– (Făcându-şi curaj.) Dar eu… – (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!

– Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?

– Lumea există hăt, de când…

– (Luminat.) Toate lucrurile sunt peşti.

– Hm! Naiv ce sunt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.

 – (Meditativ.) Afară… (rectificând ultimul gând.) Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot… Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă.

 P.S. Sper că fragmentele selectate vă vor convinge să citiți piesa integral, căci este un veritabil și ispititor exercițiu spiritual.

( Marin Sorescu, Iona, piesă publicată în 1968)

POFTĂ MARE LA LECTURĂ… COMPLETĂ!