… pentru că este scrisă de unul dintre cei mai  mari scriitori realiști europeni, opera sa ocupând o poziție privilegiată în istoria literară a lumii. Honoré de Balzac dă naștere balzacianismului, care, alăturându-se, ulterior, altor trei direcții realiste distincte – beylismul( Henri Beyle, cunoscut sub pseudonimul Stendhal ), bovarismul ( romanul Madame Bovary, scris de Gustave Flaubert ) și zolismul ( Émile Zola ) – pune bazele literaturii realiste franceze. Dacă ar fi să parafrazăm un celebru citat – Noi toți am ieșit din Mantaua lui Gogol. –, am putea spune că realismul, ca și doctrină estetică, a ieșit de sub pana lui Balzac, cel care, pasionat de scris ( căruia îi consacra  frecvent peste șaisprezece ore pe zi și… pe noapte ), a cunoscut multe momente de grație, chiar de glorie, precum anul 1830, în care reușește să scrie peste o sută de lucrări, sau anul imediat următor în care, continuând ritmul infernal de trudă creatoare, mai scoate peste nouăzeci de opere.

    Ca în cazul oricărui alt creator de această factură, există o strânsă relație între Opera și Viața sa, vizibilă în toate producțiile acestuia, mai ales grație personajelor de tip reparaissant, care sunt urmărite în evoluția lor de-a lungul mai multor romane din ciclul epic în care se ivesc și cărora scriitorul le împrumută multe dintre trăsăturile și aspirațiile personale. Exemplar în acest sens este cazul tânărului și șarmantului Eugène de Rastignac, căruia îi strecoară în portret câteva elemente din propria-i biografie: condiția socială modestă – scriitorul însuși se ivește ca cel dintâi fiu al unor părinți, cu origini sociale complet diferite ( tatăl este copilul unor țărani, al unor simpli pălmași, iar mama, mai tânără cu 32 de ani, este fiica unui bogat negustor de postavuri, care, educată fiind, se va dovedi  ispitită de cultură și știință  ) – de provinciali; fascinația pe care o exercită asupra lor Parisul, orașul decadenței și al pierderii inocenței; preocuparea pentru studiile juridice, pe care le abandonează și unul și celălalt, în favoarea exersării unor pasiuni care îi domină ( autorul însuși își dorește să scrie literatură, chiar dacă la începutul carierei, atunci când depinde financiar de propriii părinți, este oarecum presat de vorbele tatălui său care îi spusese că, dacă o apucă pe acest drum, trebuie să își propună să ajungă general al condeiului, și nu o simplă ordonanță a literaturii, ideal ce părea inițial de neatins ).

    Autorul abstract – asupra căruia sunt revărsate multe biografeme, fără ca lectorul-interpret să fie silit a cădea în păcatul biografismului – este creatorul monumentalei Comedii umane, în alcătuirea căreia intră nouăzeci și cinci de lucrări terminate și patruzeci și opt neterminate, care a fost gândită ca un fel de replică dată pe de o parte romantismului, iar pe de alta, celebrei Divina Commedia a italianului Dante.

    … pentru că valorifică teme de natură socială, pe care le vor prelua, dezvoltându-le cu mare artă și originalitate, și scriitori români precum George Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Rețeaua tematică propusă este alcătuită din tema familiei, tema paternității, tema moștenirii și tema zeului-ban, căruia i se închină toți, căci el deschide și închide toate ușile, fiind însăși viața.

    În acest roman, acțiunea, complexă, este ordonată pe mai multe planuri narative, fiecare centrat asupra unui personaj, dacă nu principal, măcar foarte important în dezvoltarea și soluționarea conflictelor exterioare, adică moș Goriot, cele două fiice ale acestuia, Anastasie și Delphine, Eugène de Rastignac și, poate, Vautrin, hoțul cunoscut și sub numele de Păcălește-Moartea, care sfârșește prin a fi deconspirat și închis.

    Atenția naratorului este focusată asupra lui Goriot – un bătrân de vreo șaizeci și nouă de ani – care, după moartea soției – după șapte ani de fericire – pe care a iubit-o sincer, din prea plinul sufletului său, își transferă toate sentimentele asupra celor două fetițe ale sale, cărora le va îndeplini orice dorință și a căror educație devine prioritară pentru el: Călăreau, aveau trăsura lor… Era de ajuns să-și spună dorințele lor oricât de costisitoare, pentru ca îndată tatăl lor să le împlinească…

    Zilele, în care cele două copile s-au căsătorit, devenind soțiile unor bărbați puternici – unul prin originea sa socială ( contele de Restaud ), celălalt prin bogăție ( baronul de Nucingen ) – l-au bucurat peste măsură. Dacă la început – după ce le oferă o zestre considerabilă – se bucură de atenția și de grija, uneori excesivă, a celor două fiice ( care i se vor adresa dulce cu apelativul tăicuțule ) și a celor doi gineri, treptat, ajunge să îi deranjeze numai și cu simpla sa prezență, căci condiția sa socială de simplu ( fost ) negustor de cereale și paste făinoase era complet incompatibilă cu statutul actual al odoarelor sale.

    Romanul începe în momentul în care acest tată, ajuns la calicie, trăiește în condiții mai mult decât improprii în pensiune la madam Vauquer, hrănindu-se numai atât cât îi trebuie pentru a supraviețui, după ce inițial, aflat în posesia unor bunuri care trădau bunăstarea sa, se bucurase de tot respectul proprietăresei și al celorlalți chiriași. Treptat, pe măsură ce amanetează tot ce are de preț – frumoasa rufărie … diamantele, tabachera de aur, lanțul, bijuteriile – lăsându-le în stăpânirea lui taica Gobseck, ajunge să piardă totul: prestanța, respectul și iubirea celor din jurul său. Din domnul Goriot se transformă dramatic în moș Goriot, lepădându-se în acest fel de straiele care îi confereau greutate socială. Cu toate acestea, ceva rămâne nemodificat: iubirea pentru cele două fiice care, fără a se strădui, se arată în toată sărăcia lor sufletească – lipsite de cele mai elementare sentimente pe care o copilă ar trebui să le simtă vibrându-i în inimă -, grăbind astfel sfârșitul părintelui lor. Cel mai tare îl îndurerează dușmănia care există între cele două femei, ce au intrat într-o competiție greu de înțeles, odată ce s-au măritat. Astfel, ușor-ușor, comportamentul lor alunecă încet, dar sigur, spre patricid.

    Implicate în relații extraconjugale, cele două tinere și frumoase fiice ale sale cad dintr-un păcat în altul, intrând în situații-limită ce par insurmontabile. Delphine, părăsită atât de soțul său, atras mai mult de o dansatoare, cât și de amant, găsește refugiu în brațele lui Eugène de Rastignac, susținut cu fervoare chiar de vecinul său de cameră – care îi va deveni și prieten, și … tată, sufletește vorbind – bătrânul Goriot, care crede că, dacă acest suflet tânăr și inocent se va căsători cu Fifine a sa, vor duce toți trei o viață plină de mulțumire în apartamentul drăguț, cumpărat în strada Artois. Din nefericire, gândul lui cel bun nu se împlinește, deoarece …

    Pe de altă parte, Anastasie, îndrăgostită fără leac de Maxime, un cartofor învederat, ajunge să facă gesturi greu de imaginat: obligată, pentru a îl salva de închisoare pe bărbatul iubit, vine intempestiv peste părintele său căruia îi cere și ultimii bănuți – renta perpetuă, în valoare de douăsprezece mii de franci -, pe care bunul tată îi dăruise deja drăgălașei Delphine, care cumpărase cu ajutorul lor apartamentul în care urma să locuiască Eugène. Nemaiavând niciun bun, bătrânul se oferă să o ajute lăsându-se recrutat în locul unui tânăr. Desigur, idee care …

    Aflat pe marginea prăpastiei, adică pe moarte, neputinciosul Goriot impresionează puternic cititorul prin disperarea cu care își strigă dorința de a le vedea, pentru  ultima oară, pe cele două copile ale sale. Chiar dacă  Eugène de Rastignac, acompaniat de medicinistul Bianchon – care pare mai mișcat de faptul științific decât de drama bătrânului – vor face tot ceea ce vor putea pentru a îi îndeplini această ultimă rugăminte. Disperat și acceptând în sfârșit adevărul – indiferența acestor două femei, care după ce l-au secătuit de puteri și avere, l-au abandonat -, bătrânul îi recomandă singurului suflet care îi rămâne aproape, lui Eugène, să nu se însoare și să nu aibă moștenitori, căci tu le dai viața, și ei îți dau moartea. Convins că niciodată nu i-au fost alături la modul real, neghicind nimic din necazurile, din suferințele mele, din nevoile mele, bătrânul se simte abandonat și se dezice și el de aceste ticăloase și ucigașe, care …

    Având un caracter didactic-moralizator, romanul îi invită pe lectorii săi să mediteze asupra relației dintre părinți și copii, dintre soț și soție, dintre frați, toate legături sfinte care trebuie consumate la modul absolut. Fără compromis și fără întârziere! Nicio scuză nu poate justifica absența de la căpătâiul unui părinte! Poate doar lipsa de umanitate și sufletul pervertit fără leac…

POFTĂ MARE LA LECTURĂ!