În serile târzii, privitorul are impresia că în fața sa, pe coridorul larg și întunecat, în ciuda luminii care curge ca o ninsoare blândă din tavanul înalt, rătăcește o nălucă… O femeie micuță, cu trupul subțirel și mlădios precum trestia, ce își trage cu oarecare greutate rochia-i bogată, din care izvorăsc valuri înspumate de volane…

Împodobită cu trandafiri de dantelă albă, ținuta este desăvârșită printr-un buchețel de camelii naturale, albe şi roşii, pe care îl ține cu gingășie în mâinile-i fine, cu degete lungi și subțiri pe care lucesc, vanitoase, inele princiare. Ajunsă în dreptul unei ferestre, ce pare un larg și curios ochi deschis spre spectacolul firii, fantoma se lăsă purtată de gânduri, împinsă pe calea visătoriei și de jocul bănuților de aur aruncați pe pânza întunecată a cerului de un făurar iscusit…

În fond, cine era ea?! O biată muritoare care dusese o viață de vis, jumătate-bun, jumătate-nebun, așa cum sunt toate destinele muritorilor… Fusese fericită, lipsită de griji mari numai în epoca de aur a copilăriei și, apoi, a cărunteții sale… La tinerețe însă, soție fiind, fusese silită de familie, de circumstanțe și de societate să uite de sine și să devină alta…, să se prefacă în altcineva, cu nevoi, cu pasiuni și cu speranțe care erau complet diferite de cele dictate, la început, de sufletul și de cugetul său…

Se născuse la Iași, la 17 iunie 1825, ca fiică a postelnicului Iordache Rosetti – el însuși fecior al unui mare vornic, de la care va moșteni moșia Solești, singura care îi mai rămăsese după ce risipise alte douăzeci și opt – și a Ecaterinei, fiica logofătului Dumitrache Sturdza. Instruită și vorbitoare de limbi străine, Catinca Sturdza le va oferi celor cinci copii ai lor – trei băieți și două fete –  o educație aleasă, împrumutându-le încă din primii ani de viață principii și valori sănătoase. În ciuda exigenței și autorității acerbe a mamei sale, Elena o va diviniza și o va transforma, involuntar, într-un model pe care l-a imitat, însă cu o atât de mare naturalețe, încât a camuflat influența maternă, creându-și o aură de persoană unică în felul ei.

La vârsta de cincisprezece ani, potrivit cutumelor sociale, Elena – o fată retrasă, melancolică, sfioasă, cumpătată în gesturi și vorbe, spirit contemplativ și introvertit – este prezentată protipendadei vremii. Ieșită din spațiul limitat al moșiilor de la țară, adolescenta descoperă la Iași, o lume necunoscută, de imens entuziasm și efervescență spirituală, stare care a dat naștere multor saloane literare, întruniri, întâlniri sau serate muzicale, în cadrul cărora a avut șansa de a cunoaște tinere și tineri de condiția sa cu care a dezvoltat, ulterior, trainice relații de prietenie.

Fizic… nici frumoasă, nici urâtă: ochii mari și adânci, negri ca tăciunele stins, fața ovală și părul, foarte bogat, purtat, de obicei, împletit în două cozi groase și grele, despărțite printr-o cărare făcută pe mijloc. Atrăgea atenția însă prin simplitatea, prin naturalețea, prin cumințenia sa, printr-un comportament de fecioară sfielnică, ce se constituia într-o  garanție că tânăra boieroaică ar fi putut fi o bună soție,… o nevastă de casă.

La sfatul familiei, se va căsători pe 30 aprilie 1844 cu Alexandru Ioan Cuza, fiul postelnicului Ioan Cuza și al Sultanei Cozadini, proprietarii mai multor moșii întinse între orașele Bârlad și Galați. Chiar dacă nu era nici foarte drăguță, nici foarte bogată, și mai degrabă introvertită decât deschisă către oameni și lume, Alexandru, care, dimpotrivă, se bucura de aprecierea sinceră a tuturor, fiind  atrăgător, șarmant, spiritual, inteligent și amuzant, curtenitor și iubitor de frumos… feminin, se grăbește să o ia de soție, privind-o pe această temătoare provincială ca pe o partidă reușită. Și avea mare dreptate, căci tânăra era, cu adevărat, un fel de poartă deschisă către elita moldovenească, deoarece familia sa avea strânse legături cu toți cei care manevrau mai fățiș, mai pe ascuns destinul acestei țări românești.

Deși nu au fost mulți aceia care au crezut în soarta bună a acestui mariaj, cei doi tineri s-au completat caracterial formând un întreg social ce părea extrem de solid, căci era croit pe calapodul vremii: bărbatul avea grija bunăstării materiale a familiei și pentru asta a ocupat diferite funcții importante fie la Iași, fie la Galați, iar ea, ca o adevărată stăpână a casei, s-a îngrijit de tot ceea ce însemna bunul mers al unei gospodării destul de mari și destul de complicate. Izolându-se de societatea moldavă pe care o găsește monotonă, tânăra soție se dedică cu totul căminului său, singurul în care află cu adevărat  plăcerea de a trăi.

Odată căsătorită, Elena a intrat într-o altă etapă a vieții sale, care a scos la suprafață multe dintre slăbiciunile ei, precum și multe dintre frustrările și temerile ei… Persoană contradictorie, femeia este însă în stare și de fapte de un curaj care frizează, uneori, nebunia însăși. Un episod, din atâtea altele, ce  reliefează forța nebănuită și iubirea neștirbită a Elenei față de bărbatul său se consumă în timpul evenimentelor revoluționare de la Iași din martie 1848. În noaptea de 28 spre 29 martie când se  află împreună cu alți revoluționari în casa lui Alexandru Mavrocordat, Cuza este rănit grav la picior în tentativa sa de a se opune forțelor represive trimise de Mihail Sturdza. Este trecut apoi pe lista celor 13 revoluționari foarte periculoși, arestați  și îmbarcați pe Dunăre, urmând să fie preluați la Măcin și duși de către turci la Constantinopol. Șase dintre aceștia, inclusiv Cuza, reușesc să evadeze, grație intervenției energice a plăpândei și, aparent, nevolnicei Elena, care reușise să cumpere cu bani grei complicitatea marinarilor și care își asigurase, de asemenea, implicarea consulului englez Cuningham, care le facilitează, ulterior, refugiul la omologul său din Brăila. Începe acum o perioadă extrem de grea, de exil al bărbatului, o vreme tulbure căreia trebuie să îi facă față mai ales soția sa, rămasă la Galați într-o situație ingrată: expusă pericolelor politice, financiare și de… sănătate, căci Moldova se lupta de ceva vreme cu o teribilă epidemie de holeră.

Un moment crucial, atât în evoluția ulterioară a țării, cât și a cuplului, a fost acela al alegerii soțului său mai întâi ca domnitor al Moldovei și, apoi, al Țării Românești, ea însăși devenind în felul acesta Înalta Doamnă a Principatelor Unite, rol pentru care, în ciuda educației aproape spartane la care fusese supusă de apriga-i mamă, nu era pregătită.

În prima parte a domniei, cei doi soți au locuit mai mult separat: domnitorul la București, la Palatul Cotroceni, iar ea la Iași, la Palatul domnesc. Acest inconvenient dublat de escapadele amoroase ale bărbatului, care erau privite ca stare de normalitate de către o societate de tip patriarhat ce îi permitea soțului – nu numai lui, ci oricărui alt bărbat – derapajele repetate, au condus, firește, la ruinarea treptată, dar sigură a acestei căsnicii.

Cele mai mari bătăi de cap și mari supărări le-a provocat legătura extraconjugală a lui Alexandru cu fiica cea mare a latifundiarului și antiunionistului Costin Catargiu, frumoasa și sclipitoarea, prin prezență fizică și spirit, Maria Obrenovici, mama viitorului principe sârb, Milan I Obrenovici. Frumoasă, atrăgătoare și cu vreo zece ani mai tânără decât modesta și aproape anosta Elena, care nu fusese în stare să îi dăruiască nici măcar un singur moștenitor soțului său, Maria se mută la Palatul Cotroceni bucurându-se de toate drepturile unei relații consumate în văzul tuturor, care a produs însă o iritare fără margini.

Pentru a se ieși din situația compromițătoare, tânără nevastă, care era împinsă de propria-i familie spre divorț, acceptă propunerea soțului de a părăsi o perioadă țara și de a se retrage la Paris, acolo unde cunoaște o schimbare uluitoare, devenind mai cochetă, mai feminină și, cel mai important, mult mai sigură pe sine. Citește și se plimbă foarte mult, vizitează muzee și diferite expoziții, inițiază și apoi dezvoltă legături strânse cu mulți intelectuali și se bucură chiar și de o audiență intimă, o întâlnire cu Napoleon al III-lea și împărăteasa Eugenia, care se arată preocupați de soarta matrimonială a invitatei lor.

Deși este foarte rănită de trădarea soțului ei, acceptă propunerea fraților Iancu și Vasile Alecsandri de a se întoarce în țară, pentru a pune capăt unui scandal ce punea într-un real pericol chiar tronul principelui. Își calcă pe inimă și revine, bucurând nespus atât poporul, cât și pe Alexandru, care organizează în cinstea reîntoarcerii sale o recepție grandioasă. Renăscută din propria-i cenușă, noua Elena o forțează pe rivala ei să părăsească Palatul Cotroceni, pe care îl ia, cu adevărat, în stăpânire. Are acum chiar și un tron al ei, cu stema statului și monogramă, coroană princiară și sigilii de bronz și de argint.

Principesa Elena începe să facă o serie de fapte de mirare, impresionându-i pe toți contemporanii săi, care o vedeau cum face vizite și merge să vadă toate așezămintele publice, săvârșind toate acesteacu o modestie și o delicatețe rare, calități care au făcut-o foarte iubită și prețuită de toți cei care au cunoscut-o.

Deși nu a recâștigat pe deplin inima soțului său, care a avut cu ibovnica sa, Maria, doi băieți – înfiați apoi de buna Doamnă, care le-a fost mamă grijulie până când aceștia, copleșiți de boală sau de vicii, și-au încheiat înainte de vreme socotelile cu viața – Elena Cuza a rămas în memoria poporului său ca o adevărată farmazoană, capabilă de mari acte sociale și filantropice.

… și școala aceasta, cu zidurile ei groase ca de cetate, care împlinește 190 de ani de existență  de poveste, îi poartă, orgolioasă, numele: Elena Cuza din Craiova… Simțindu-se ea însăși ca acasă în acest loc în care a fi devine una cu a strânge și cerul și pământul, cu totul, în minte, năluca își îndreaptă pașii, netulburată de nimic, spre frumoasa magnolie care, sădită de mâna unui Demiurg darnic, veghează ca un înger bun intrarea în acest Eden al spiritului pur.

Cuprinsă de nostalgia vremurilor apuse, învăluite în parfumul tare al amintirii, fantoma se surprinde glăsuind tare un sacru și tainic legământ de iubire și nemărginită credință făcut copiilor cu care consimțea să se logodească pe vecie:

Tu ești un pelerin în drum spre un templu îndepărtat.

Eu sunt un copac, îmi întind umbra spre a săruta pământul pe care pășești,

O, pelerinule, împart cu tine pedeapsa,

La picioarele tale îmi depun florile și tămâia.

Eu voi rămâne la marginea drumului ca martor al trecerii tale.

LA MULȚI ANI FERICIȚI ȘI FRUMOȘI SCUMPEI MELE MAME ȘI TUTUROR FEMEILOR!

CU INFINITĂ PREȚUIRE