Pașii răsunau sec pe mozaicul rece, lăsând în urmă un ecou agasant. Pe o masă de granit, ce semăna cu o bucată slinoasă de gheață, era așezat un corp acoperit până la brâu cu un cearșaf care își pierduse de mult strălucirea. Albul murdar al acestuia se potrivea însă cu lumina mioapă a neonului, care risipea în jur un clarobscur nesuferit.

Cu toate acestea, o asistentă, îmbrăcată într-o uniformă veselă de un mov distonant, își mișca delicat capul și picioarele, urmând ritmul unei melodii care curgea șuvoi dintr-un iphone asortat, și el lila. Din când în când, sorbea dintr-o ceașcă de cafea, lângă care ședea, bosumflată, o scrumieră plină ochi de chiștoace, mărginite, unele dintre ele, de niște firișoare roșii, ca și când ar fi fost rujate din fabrică.

Mâinile îi mergeau cu îndemânare, ajutându-l pe autopsierul care extrăgea din inima bărbatului inert, din fața lui, un obiect metalic asemănător unui stimulator cardiac. Femeia luă o punguță de plastic în care, după ce scoase un măr verde de pe care s-au rostogolit, năucite, câteva picături mari de apă, a plasat în interiorul ei plăcuța metalică, ce a împrăștiat în jur câteva bobițe roșii de sânge.

Mulțumiți și ușurați, cei doi au tras cu sete din aceeași țigară, aprinsă cu oarecare știință, studiată și perfecționată în timp de tânăra care își continua, neperturbată de nimic, nefirescul dans. Mușcară apoi cu sete dintr-un sandvici din care curgea, vrând parcă să evadeze, o frunză verde de salată, pe care lucea, dizgrațios, o pată de maioneză. Undeva, în partea opusă a sălii, ce părea zidită la hotarul dintre pământ și infern, stătea, parcă ascunsă, o umbră, ce se întindea pe toată verticalitatea camerei.

Lovind cu fruntea tavanul scorojit și înveșmântată cu un costum antic, negru ca smoala, năluca își râdea în pumni, spunându-și cu satisfacție: Încă două suflete pierdute de ei și câștigate de mine! Îi privea cu o încântare, pe care nu și-o putea ascunde, pe cei doi tineri care, la rândul lor, păreau bucuroși, gândindu-se la profitul frumușel ce urma să le umfle și mai tare buzunarele, în care aveau înghesuite până la refuz, bancnote colorate diferit. Mulți euro, mulți dolari și mulți lei stăteau strâns îmbrățișați în același loc, care le devenise, pentru un timp, … acoperiș deasupra capului…

    Corpul măcelărit a rămas cu pieptul larg deschis, iar inima, care a încetat de mult să mai bată, stătea stingheră, ca un corp străin, așteptând să fie îndepărtată de către o infirmieră obișnuită să curețe… mizeria. Un trup și o inimă, lipsite de viață, au fost prefăcute într-o clipită în niște gunoaie care provocau greața, căci împrăștiau în jur niște miasme dezgustătoare.

    Peste câtva timp, într-un salon de la Spitalul Sf. Spiridon din capitala moldavă, o pacientă este chemată pentru a șaptea oară pentru a îi fi montat un stimulator cardiac. Cele șase operații anterioare s-au finalizat toate la fel: cu multă suferință și cu un eșec usturător atât pentru corpul femeii care, de fiecare dată, a fost cuprins de pericardită sau septicemie, cât și pentru buzunarul acesteia. Trebuia și acum, la fel ca și în trecut, să se facă soră cu dracu, chiar dacă nu o știa, pentru a își prelungi viața. Este, de ani întregi, în grija celui mai mare chirurg din ținut, Dan Tesloianu, și gândul acesta îi dă mare curaj.

Nu are ce să pățească atâta timp cât va fi îngrijită de acest bărbat care era și este  socotit de toți, subalterni și pacienți deopotrivă, un zeu. A convins-o să se opereze din nou, după luni întregi de tratament, în care inima, nărăvașă, în loc să se liniștească, a trecut prin ruperi de ritm incredibile. Alerga, când ca o descreierată cu mintea răvășită, când foarte lent, încât femeia s-ar fi putut gândi că, istovită fiind din cale-afară, inima sa vrea cu tot dinadinsul să pună punct unui călătorii ce devenise chinuitoare. 

    Înainte de a intra în sala de operație, totul s-a sistat. Medicul în mâinile căruia își pusese viața de atâta ori a fost reținut pentru treizeci de zile, sub acuzația că ar fi utilizat, în ultimii patru-cinci ani, în cazul tuturor pacienților pe care i-a avut în grijă, dispozitive recuperate de la alți cardiaci, care, îmbolnăviți și mai tare, fără știre, se grăbiseră să își încheie socotelile cu viața! Vestea a căzut ca un trăsnet, luându-i prin surprindere pe toți! Toată lumea a fost bulversată, incapabilă de a înțelege știrea ce părea mai degrabă a fi un trainer al unui  thriller prost regizat, dar copleșitor!

    Femeia începe și ea să se dezmeticească, înțelegând toate ratările anterioare. De vină nu era trupul său sleit de boală, ci medicul, care jucând rolul unui Frankenstein cuprins de nebunie, s-a apucat să măcelărească fără discernământ orice corp uman, care îi cădea sub privire,  fie acesta viu sau mort. Și, apoi, amestecând diferitele părți trupești, smulse cu de-a sila și unora și altora, se grăbea să dea naștere unor făpturi ciudate. Erau oameni vii, alcătuiți din oase, mușchi și sânge, dar ascundeau în interiorul lor crâmpeie metalice reciclate de la cadavre… Așa ca niște zombi nedumeriți și înspăimântați ei înșiși de propria lor alcătuire…

    Grozăvia nu se termină însă aici! Cu toții au aflat cu stupoare că acest medic, și nu numai el, pentru a își spori numărul de pacienți – care pentru a își prelungi viața ar fi făcut orice – îi supunea la un tratament pe baza unor medicamente care îi … îmbolnăvea. În acest fel erau convinși, chiar și cei mai greu de strunit, că au mare nevoie de intervenție chirurgicală!

Așa se face că aproape trei sute de oameni, care au plătit cu mii de euro niște dispozitive – care fuseseră cumpărate o dată de pacienții decedați ulterior și, apoi, decontate și de CNAS! – folosite deja, fie și-au agravat boala, stând mai mult prin spitale decât acasă, fie chiar au murit cu corpul înecat într-un puroi izvorât parcă de nicăieri. Cinismul doctorului și al grupării dezvoltate interlopeșteîn jurul său a mers atât de departe, încât s-a ajuns la falsificarea Acordurilor semnate de pacienți. Din prăduitori, Tesloianu și ai lui, spaima mapamondului (!), s-au transformat în hoți de identitate!

    Atitudinea doctorului, pus la păstrare pentru câteva zeci de zile, era justificată de avocatul său, care, în fața jurnaliștilor revoltați și iscoditori, încerca să vorbească despre omenia și despre bunătatea acestui individ care, deși știa că nu este tocmai legal și tocmai principial ceea ce face, a jefuit mai rău decât orice prădaș și morții și viii.

    A devenit limpede pentru oricine că faptele acestui delincvent au fost săvârșite în numele unui singur ideal: să se îmbogățească tot mai mult, indiferent de durerile sau dramele pe care le provoca. Lipsit de cele mai omenești sentimente, acest criminal, descris de pacienții săi ca un om nervos, isteric, lipsit de blândețe sau răbdare, impulsiv și superficial, mediocru ca pregătire științifică, nu a făcut altceva decât să zdruncine și mai tare încrederea românilor în priceperea și onestitatea medicilor noștri.

    … într-o cameră întunecată, pe un pat prea îngust pentru corpul invadat de o grăsime nesănătoasă, stătea aproape nemișcat un bărbat care prin ochelarii ce îi ascundeau un defect fizic supărător  privea fix în același loc. I se părea că pe peretele cuprins de mucegaiul negru-verzui stă agățat, chiar dacă într-o poziție ușor deșucheată, Portret(ul) de copil al lui Tonitza. S-a trezit zâmbindu-i vesel, mulțumit că îl are alături pe micul său prieten pentru târguirea căruia făcuse atâtea sacrificii, primejduindu-și chiar libertatea. Știa că va scăpa, deși prima sa tentativă de a părăsi celula întunecată eșuase, sporindu-i grozav sperietura…

Oricum, îi va fi mai bine, căci, în două-trei zile, îi va avea alături pe trei dintre colaboratorii săi…, doi medici și un manager care, cumsecade sau ușor de prostit, îi facilitase afacerea, adică săvârșirea ororilor. Avea un alt plan pe care abia aștepta să îl împărtășească amicilor săi. Era atât de bine gândit, încât nu avea cum să dea greș! Trebuia să părăsească însă cât mai repede pușcăria ai cărei pereți cenușii începuseră să îl strângă.

    Ascuns în negura nopții care se lăsa ca o plasă grea de pescar – în care se prinseseră inocente toate steluțele – peste un București abrutizat, Mefistofel rânjea insinuant. Smulgându-i o promisiune, prin gândul necurat sădit în minte, reușise să îl mai păcălească o dată pe doctorul născut parcă numai pentru a stinge vieți…

Cu multă compasiune