Era târziu în fatidica noapte de 15 iunie 1889, pe la orele trei, și, cu toate acestea, pacientul aștepta, trântit pe patul lui de scânduri, un ultim pahar cu lapte. Îmbrăcat cu un halat de spital mizer, bietul sărman își pipăia întruna buzunarele, căci acolo zăceau ascunse două poezii. Ultimele lui poezii… Viața și Stelele-n cer… Speriat și cu puterile vlăguite, deoarece fusese fără încetare intoxicat cu mercur, bărbatul închisese ochii până la urmă, întorcându-se cu gândul la o altă epocă și o altă lume care marcaseră însă începutul apusului său. I se învârteau toate prin cap ca într-o morișcă și din mintea-i învolburată țâșniră la suprafață aminitiri dureroase, care începură a se prefira pe dinaintea-i într-un șir chinuitor fără sfârșit.

… Hăituit precum o sălbăticiune, bărbatul, scăldat în stropii de sudoare care îi cădeau necontenit biciuindu-i chipul, se ascunsese tremurând precum varga, între pereții băii publice Mitrașewski ( Mitrășescu), devenită dintr-odată singurul refugiu pentru acest nefericit, ale cărui singure beteșuguri fuseseră genialitatea spiritului, gura slobodă și îndrăzneala care îi aduseseră însă, mai ales în ultima vreme, vrăjmași cu nemiluita. Pe unii îi știa și cunoscându-i putuse să se ferească de ei și de comploturile lor, dar pe alții – cei mai aproape de sufletul său! – nici măcar nu îi bănuise și tocmai aceștia au fost cei care i-au grăbit sfârșitul. Retras în cabina nr. 17 a acestui stabiliment, bărbatul care se încuiase pe dinăuntru și care se despuiase, rămânând pe jumătate gol, cu straiele făcute leoarcă, le-a cerut celor care îi băteau insistent în ușă să îi aducă zece ouă crude… Deși părea să îi fi înțeles, chiar dacă avea, evident, mințile rătăcite, prizonierul a refuzat cu obstinație să le deschidă – aproape opt ore -, chinuindu-se, dimpotrivă, să țină cât mai departe de el, pe cele patru-cinci persoane care făcuseră cerc în jurul ușii: drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară. În cele din urmă, cu ajutorul comisarului de poliție, al Secțiunei 18 din Capitală, C. N. Nicolescu, bădia Mihai a fost urcat într-o dubă cenușie, trasă de cai, și dus, spre ora 19.00, la Sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, acolo unde îi fusese deja rezervată – de către propriul prieten și învățător spiritual, Titu Maiorescu -, pentru o perioadă mai mare de timp, în schimbul a trei sute de lei, o cameră. 

Perplex și incapabil de a riposta, impetuosul poet și gazetar – concediat de la ziarul Timpul, al cărui redactor-șef era la acea dată – a rămas la cheremul unor doctori care, nepregătiți și părtași la un complot nemilos, dar hotărâți să îl vindece, l-au tratat cu doze letale de… mercur, încercând să îl trateze de sifilis, o boală plăsmuită, imposibil de asociat CV-ului medical al suferindului. Slăbit, cu trupul stors de puteri, bădia Mihai a reușit să părăsească ospiciul, având să descopere toate urmele odioasei cârdășii, care începuse în zorii zilei de 28 iunie 1883, atunci când, aflat în casa familiei Slavici, acolo unde locuia de ceva vreme, a intrat într-o dispută aproape casnică cu Caterina Slavici, la origine unguroaică, căreia ar fi vrut să îi demoleze casa, căci era rece, umedă și urâtă. Găsind prilejul perfect de a scăpa de acest incomod prieten al bărbatului ei, el însuși ungurofil, femeia (Kati Szoke Magyarosy)  – socotită de unii drept agent al Imperiului austro-ungar sau cel puțin informatoare – a trimis, prin intermediul unei servitoare un bilet influentului Maiorescu, cerându-i să îi scape de Eminescu, care se făcuse reu. Acesta a acționat imediat și, în complicitate cu inginerul Constantin Simțion, la care inocentul Eminescu chiar intenționa să se mute cât mai curând, considerându-l tovarășul său, l-au contactat pe dr. Șuțu, cerând-i acestuia să îl interneze la… Caritatea, de îndată ce vor pune mâna pe el, sub pretextul că este nebun.

Pregătit dinainte sau potrivit în grabă, planul prietenilor bădiei Mihai a dat roade cu atât mai mult cu cât nefericitul poet le-a ușurat mult sarcina. Fără să bănuiască nimic, după ce s-a răcorit punând-o la locul ei pe madam Slavici – cu care se certa tot mai tare mai ales pe seama maghiarizării forțate a numelor românești din Ardeal -, pe la ora 10.00, s-a urcat într-o birjă și, înzestrat cu un exemplar proaspăt tipărit al Timpului, a plecat spre domiciliul lui Maiorescu, intenționând a îi arăta acestuia ultimul articol, în care ataca victima sa preferată, Guvernul Liberal condus de I.C. Brătianu, ce trăia de ceva vreme un concubinaj politic odios împreună cu Partidul Conservator, ale cărui rânduri erau îngroșate cu mulți junimiști. După ce a salutat-o fixând-o cu privirea pe soția lui Maiorescu și după ce l-a îmbrățișat tremurând pe binefăcătorul său de odinioară, Eminescu, simțindu-se nedorit, căci junimistul se răcise de el de ceva vreme, pleacă, îndreptându-se spre sediul Societății Carpații, fiind urmărit îndeaproape de Grigorie Ventura, din ordinul aceluiași Maiorescu. Zărind, din trăsură, mare vânzoleală în fața sediului, Eminescu s-a întors din drum, ducându-se la Capșa, cu gândul și speranța, probabilă, de a informa ambasadorii și diplomații străini, mai ales pe ambasadorul SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoștea personal, despre abuzurile guvernului. Din acest moment, nefericitul poet a lucrat în folosul dușmanilor săi: iritat peste măsură, a scos din buzunar un revolver pe care l-a fluturat în aer amenințând-o pe soția patronului Capșei, Marie Obeline Vautier, și, mai mult, și-a exprimat dorința de a îl ucide pe regele Carol I strigând cu toată puterea: La toate acestea nu-i decât un  leac: Să îl împușc pe rege!… Era tot ceea ce le trebuia detractorilor săi pentru a îl discredita public, împrăștiind peste tot vorba că Eminescu chiar a înnebunit. Defăimarea sa, executată cu multă migală și răbdare – în mare parte chiar de către frații junimiști care, înnebuniți după putere, mai ales politică, l-au jertfit fără remușcări pe altarul propriilor lor interese meschine -, a fost definitivă și ireversibilă, Eminescu fiind compromis pentru totdeauna.  

În vremea asta, a prigonirii și, ulterior, a ferecării lui Eminescu sub lacătul balamucului, aceiași buni prieteni, cu bunăvoința aceleiași femei de bine, Caterina Slavici, i-au dat odaia cu susul în jos, umblându-i cu fervoare prin hârtii, în încercarea de a descoperi ceva compromițător. Cel mai harnic în actul scotocirii a fost chiar Maiorescu, cel care și-a însușit cu de la sine putere toate manuscrisele – 46 de volume și aproximativ 14 mii de file – bolnavului, oferite ulterior, la mult timp distanță (de ce oare?), Academiei Române.

La sfârșitul anului 1883, tot Maiorescu este acela care îi dă lovitura fatală, publicându-i un volum de 64 de poezii cu intenția evidentă de a deplasa interesul publicului contemporan, precum și al generațiilor viitoare, de la opera gazetărească – socotită de unii exegeți ca fiind cea mai valoroasă – exclusiv la opera lirică. Socoteala maioresciană a dat roade, căci incomodul publicist nu a mai contat nici măcar cât o ceapă degerată în societate, glasul său nemaifiind ascultat de nimeni, căci, până la urma urmei, era doar… un  nebun.  

… Pentru câteva clipe, bolnavul rămase cu ochii deschiși, având senzația că se sufocă. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar sunetele pe care reuși să le scoată cu mare trudă se adunară toate într-un firișor de scâncet neomenesc. Se apucă cu mâinile amândouă de scândura care îi mărginea patul, sperând că va putea să se ridice, dar, din nefericire, căzu într-o parte, chircindu-se apoi, ca un copil care se află încă în pântecul mamei. Amintirile, păcătoasele, se adunară iar deasupra lui ca un roi de viespii înnebunitoare, pe care ar fi vrut să le alunge, dar descoperi că avea mâinile strâns legate cu o funie pe care i se păru că o cunoaște de undeva. Închise ochii, dar nu își găsi liniștea, ci dimpotrivă, începu să se zbată ca un înecat ce vrea să mai ia o singură gură de aer înainte de a se lăsa tras în adâncimi întunecate.

… Atunci, reușise să părăsească sanatoriul, dar viața sa de afară s-a transformat într-un nesuferit calvar, care se afla abia la început, căci avea să dureze șase ani. Lipsit de mijloacele materiale necesare, căci fusese îndepărtat de la Timpul și colaborarea sa cu alte publicații era tot mai rară, a reușit să supraviețuiască numai din pomana puținilor prieteni care i-au mai rămas loiali și din vânzarea cărților.

De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…)O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață., îi scria el unui amic, presimțindu-și, vizionar, destinul nefast.

În 1888, Veronica Micle reușește cu chiu cu vai să îl smulgă pe poet din casa surorii lui de la Botoșani, Henrietta, și să îl aducă la București, unde foarte repede își regăsește dorința de a face gazetărie, pe care de altfel și-o va împlini, colaborând cu mai multe reviste și ziare, chiar dacă intermitent. Norocul părea să îi surâdă cu adevărat la început de an, în 1889, atunci când a fost angajat la ziarul România liberă, dar totul a fost numai o iluzie, căci, obișnuit să își păstreze intacte integritatea profesională și mușcătura otrăvită, Eminescu, îndată ce a pus mâna pe condei a început să îi încondeieze pe cei pe care îi socotea vinovați, fără să se gândească o clipă să îi protejeze pe mai-marii zilei sau pe sine. Astfel, în articolul pe care îl scrie pe data de 13 ianuarie îl desființează realmente pe ministrul Justiției, George Gună Vernescu, pe care îl suspiciona de interese antinaționale. Rândurile scrise au avut consecințe dintre cele mai grave, conducând la o ruptură a delicatei legături politice dintre conservatori și liberali, precum și la demisia ministrului. Înfierbântați de-a binelea, politicienii au descoperit curând că semnatarul articolului nu era nimeni altul decât bietul Eminescu, căruia i-au grăbit o nouă internare la balamuc. Pentru aceasta, adică pentru a îl elimina definitiv, excluzându-l din mijlocul societății, mai cu seamă că boala era în recidivă, un consiliu compus ad-hoc, alcătuit din vechi camarazi precum Titu Maiorescu sau I.L. Caragiale și alții ca ei, au hotărât interdicția pacientului și rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului. După semnarea procesului-verbal constatator, redactat în întregime de către Maiorescu, a urmat – în data de 12 iunie – renumitul interogatoriu, făcut pentru evaluarea stării psihice a împricinatului:

– Cum te cheamă?

– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, un milionar, pe care regele l-a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

– Pentru ce?

– Pentru că eu, fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu îi iau moștenirea.

– Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?

– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească și sanscrită. Știu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.

… Se trezi și își simți buzele aspre și crăpate și își aduse aminte că nu îi fusese adus paharul cu lapte… Confuz și suferind, se întoarse cu fața spre peretele murdar și căzu într-un somn adânc, întorcând pentru totdeauna spatele unei lumi doldora de impostori și delatori, care triumfaseră însă asupra sa, căci îl siliseră să își dea duhul în cel mai sinistru și abject loc: într-un spital de nebuni!