A trecut numai o zi de la sfânta sărbătoare a Crăciunului și ne-am trezit luați în coarne de propriii noștri tauri. De îndoielile noastre, de ezitările noastre, de incertitudinile care au prefăcut toate certitudinile, și așa foarte puține, în niște ruine dureros de contemplat. Împărțiți greșit în două tabere, la fel de imperfecte, cea a naționaliștilor ieșiți din grotă și cea a europeniștilor gata în orice clipă să își schimbe haina cea veche a străbunilor cu haina nouă a Europei – ca și cum bătrânul continent ar fi un magazin  de lux în a cărui cabină de probă ți-ai putea lăsa pe lângă veșmintele zdrențuite… întregul trecut, cu amintiri cu tot -, încercăm cu disperare, ca niște toreadori abandonați într-o arenă împrejmuită, să ieșim învingători din lupta cu taurii. Ai lumii exterioare, ai semenilor noștri, care deodată ne-au devenit vrăjmași, și mai cu seamă cu cei personali, plăsmuiți din lutul propriei noastre minți. Cel mai cumplit dintre ei este frica, ce s-a cuibărit în sufletul nostru și a pus stăpânire pe noi așa de tare, încât gesturile pe care le facem, acțiunile noastre, mai mult teleghidate decât dictate de propriul nostru cuget, vorbele noastre, lipsite de consistență, incolore precum apa chioară, nu fac altceva decât să ne reliefeze neputința și, mai grav, lașitatea.

Azi, puși față în față cu o realitate ale cărei repere s-au distorsionat, ne simțim rău. Avem senzații de greață de viață și de lehamite, asemănătoare cu cele trăite, probabil, în iarna lui 89, înaintea Marii Revoluții anticomuniste, atunci când românii, cu burțile goale și cu mațele chiorăind de foame, cu trupurile vlăguite de frig și de muncă, prestată în slujba măreței societăți ceaușiste, s-au hotărât să spună, în sfârșit, ajunge și să treacă la fapte. Era timpul unor schimbări majore căci societatea se îmbolnăvise ca de moarte, din pricina fricii, care îi paralizase cu totul voința. Oamenii, lipsiți de vocația eroismului sau a martirajului, se mișcau și viețuiau ca niște păpuși caraghioase cărora torționari de tot felul se chinuiau a le scoate cu forcepsul sufletele din carapacea în care se ascunseseră îngrozite. Furia care i-a scos atunci din pasivitate, mai ales pe cei tineri, care – cu nebunia vârstei și cu revolta împotriva propriilor părinți și bunici socotiți culpabili de complicitate cu opresorii – s-au golănit dintr-odată și au purces la dărâmarea citadelei socialiste. Și au reușit, dar numai după ce au plătit prețul cel mare: propria lor viață în schimbul libertății, pe care generațiile anterioare lor, din nu se știe prea bine ce pricini, o pierduseră și renunțaseră apoi cu totul la ea, acomodându-se la o lume în care anularea gradată a tuturor valorilor, ce conferă întotdeauna demnitate ființei umane, a ajuns la sfârșit. Era momentul consemnării apariției unei specii cu totul noi, jumătate oameni, jumătate animale: oameni prin înfățișare și animale prin purtare! Niște variațiuni stranii de Enkidu, care – spre deosebire de eroul mitic babilonian, ce parcursese drumul de la animalitate la umanitate, evoluând – s-au prefăcut în niște arătări insuportabile. Pierzându-și omenescul, s-au transformat cu totul în niște dobitoace ușor de domesticizat, care au acceptat fără ripostă lanțul și imbecilizarea, adică îndoctrinarea.  

De atunci, din năzdrăvana iarnă a năzdrăvanului an 1989, bâjbâim încă – oricât de curios ar părea, căci au trecut treizeci și cinci de ani de atunci – debusolați într-o lume în care ne simțim rătăciți și fără rădăcini și tatuați de sentimentul că ne-am ratat din nou destinul. Și cum altfel ne-am putea simți, dacă ni se refuză la nesfârșit dreptul de a trăi în normalitate, adică în adevăr și în onestitate?

…Toamna aceasta, cu funestul ei noiembrie, ne-a arătat – de parcă ar mai fi trebuit! – că suntem condamnați pe vecie la degringoladă existențială. Ceea ce se întâmplă acum cu noi demonstrează cu vârf și îndesat că, indiferent de apartenența noastră la o tabără sau alta, ne-am dorit în fond același lucru: o schimbare politică și socială reală, care să ne redea verticalitatea ontică de altădată, din vremurile lui Ștefan sau Mihai, în care românii, cu toții, într-un sublim efort colectiv, care le-a dat dreptul de a se numi națiune, și nu simplu popor, se aveau ca frații și trăiau în armonie sub acoperișul aceluiași cer senin. 

În timpul istoric actual, un ev blestemat, o astfel de stare este imposibil de imaginat. Departe de a fi primit ceea ce și-a dorit cu adevărat, fiecare – suveranist sau, dimpotrivă, europofil – a rămas cu un gust sălciu, amar ca mătrăguna, acru ca oțetul și sărat ca propriul sânge, având nesuferita impresie că a fost înșelat.

Cei mai supărați sunt suveraniștii selfiști (imposibil de imaginat fără protecția telefoanelor ce funcționează ca niște platoșe greu de pătruns), care, adunați în jurul lui Georgică cel făr de frică, consiliat de bisericosul George Becali, revenit de curând în politică, au rămas mofluzi, cu buza umflată, fiind alungați brutal de la masa cu bunătățile guvernării, către care privesc însă cu o poftă nedisimulată, care îi umple de bale pe la colțurile gurii. Rămași în opoziție alături Ana și de Diana ( adică de două ori Ana, dacă nu cumva de trei) și de partidele acestora, naționaliștii reclamă pe la toate porțile Înaltei Curți ilegalități și trădări, cerând pedepse cumplite pentru cei care le-au înfăptuit, adică pentru cei care au pus mâna, iarăși, și pe pâne și pe cuțit și împart, după cum le place, felii mai mari sau mai mici celor din anturajul lor. Suferința lor este cu atât mai mare cu cât și Liderul lor, mesianicul Georgescu (căruia îi place tare mult să propovăduiască/să sporovoiască teoria comandantului adevărat și importanța sa în sânul colectivității) a fost pus cu botul pe labe și, probabil, exclus de pe lista candidaților viitori, asta dacă nu cumva onorata instanță a CAB-ului (Curtea de Apel București), renumită pentru trăsnăile ei repetate, nu va hotărî pe 13 ianuarie 2025 (data la care a fost amânată formularea unei decizii referitoare la corectitudinea sau nu a anulării primului tur al alegerilor prezidențiale) că Georgescu a rămas încă în cărți și deci poate reprezenta în continuare, cel puțin pentru unii, o variantă viabilă.

La fel de mâhniți, dacă nu chiar mai amărâți decât cei dintâi, sunt și proeuropenii, care, după ce le-a trecut glonțul pe lângă tâmplă, și-au văzut împlinit visul cu ochii: învestirea unui nou Parlament, după nașterea prealabilă, ce-i drept extrem de greoaie, a unei noi coaliții, reunită în numele aceluiași mare imperativ: păstrarea țării pe drumul ei pro-occidental. Speranțele le-au fost însă spulberate foarte repede tocmai de calitatea îndoielnică și cameleonică a acelora care au fost desemnați să facă parte din componența Guvernului sau din Biroul Permanent al Senatului sau al Camerei Deputaților. Cazurile revoltătoare sunt numeroase și la fel de strigătoare la cer și, întâmplător sau nu, mai toate figurează în catastiful pesedist. Prima remarcată este Natalia Intotero, desemnată și acceptată de către Comisia Parlamentară, luni 23 decembrie, drept ministru al Culturii (!). Indignarea este cu atât mai mare cu cât singurul mare merit cultural al acestei femei de carieră politică este faptul că citește în fiecare seară Psaltirea și recitește Cărarea Împărăţiei de Sf. Arsenie Boca de la Prislop, care se află în judeţul meu, judeţul Hunedoara, dar este sfântul nostru, al tuturor. În rest, această individă, care are trecută în propriul CV ca performanță deosebită mențiunea că este un executant perfect, este o urmașă veritabilă a celebrei peneliste Raluca Turcan, fosta șefă a aceluiași minister, a cărei mare realizare a fost că, seara, se culca sănătoasă și se trezea uneori moartă.(Idee preluată din puțul gândirii turcaniste: Omul se poate culca sănătos și trezi…mort!).

În aceste circumstanțe devine limpede de ce cultura românească actuală, aflată în comă profundă, se reduce la opera și activitatea hulitului și invidiatului Cărtărescu, singurul artist român care dă încă semne de viață. În rest, un mare vid artistic, exceptându-i firește pe autorii mai vechi, precum Ana Blandiana, care în luna octombrie a obținut Premiul Prințesa de Asturia pentru Litere 2024, sau Mircea Dinescu, distins, la sfârșitul luni noiembrie, cu Premiul Petőfi.   

Un alt exemplu, negativ și el, îl constituie desemnarea lui Ciprian Șerban drept șef al Camerei Deputaților în Guvernul Ciolacu 2! Având o formație științifică mai degrabă modestă, dacă avem în vedere că apogeul îl constituie absolvirea Colegiului Național de Apărare, pe care l-a terminat și colega Natalia, și toți colegii lor însemnați, acest no-name tinerel (născut în 1985) moldoveanul le-a luat fața altor pesediști care au rămas fără funcții și implicit fără beneficii și privilegii. Ceea ce este cel mai dezagreabil este faptul că, deși este destul de crud, s-a lăsat molipsit de traseism ( a trecut de la PP-DD la UNPR și apoi la PSD), asta după ce și-a început cariera politicianistă, îndată ce a fost ales, pentru prima oară, în 2012, pe listele partidului lui Dan Diaconescu.

Bomboana de pe coliva politicii românești actuale o constituie fără îndoială realegerea lui Ciolacu drept premier al României pentru a doua oară! Aparent un mare om de stat, chemat să își scoată propria țară din necaz, buzoianul Marcel este numai un biet provincial croit pe calapodul consacrat pesedist: un fripturist dornic să se pricopsească pe sine și pe ai săi.

… Zilele acestea, parcă mai mult decât altele, ne dau senzația că viața nu este altceva decât o teribilă coridă, permanentizată, în timpul căreia toreadorii sunt siliți să facă față asaltului furibund al unor tauri care se multiplică la nesfârșit. Altfel spus, locul taurilor uciși este luat îndată de alții și tot așa, fără oprire, până când bieții matadori, epuizați, își dau ei înșiși sfârșitul obștesc, pe care îl resimt nu ca pe un blestem, ci, dimpotrivă, ca pe o mântuire de suferință și de eșec.

Dar, până la finalul izbăvitor, și unul și altul – și matadorul și taurul – sunt siliți de propria lor condiție să își măsoare neîntrerupt puterile… Dar tocmai confruntarea este aceea care le conferă un rost și le justifică existența care, consumată într-un alt mod, adică în absența celuilalt, ar fi ternă și superfluă.

Arena însăşi e împărţită în două zone: una scăldată de lumină, alta mai umbrită. Ca viaţa, nu? Iar când taurul se năpusteşte, ce violent devine contrastul! De o parte, forţa brută, animalică, impură. De alta, inteligenţa cu spaimele, dar şi cu îndrăzneala ei. De o parte, furia bestiei dezlănţuite. De alta, frumuseţea virilă a matadorului, curajul şi orgoliul său de a înfrunta pericolul cu o eleganţă, da, geometrică. O infimă deviere a corpului azvârle taurul în gol, dar o eroare de câţiva milimetri poate aduce catastrofa. Toreadorul se joacă în arenă cu destinul însuşi, încercând să-l păcălească, să-i ofere numai umbra sa. (Octavian Paler)