De ceva vreme, românii trăiesc într-un univers al paradoxurilor, al faptelor și al întâmplărilor care se refuză înțelegerii, acestea sfidând rațiunea și bunul-simț. Într-o astfel de realitate, de-a dreptul kafkiană, hoțul vorbește despre necesitatea moralității faptelor, prostul despre importanța învățăturii, despre rostul cultivării spiritului uman, pe care el însuși nu dă doi bani, iar trântorul despre însemnătatea muncii.  

Viețuind alături de astfel de exemplare bipede, pe care cu greu le putem păstra în sfera regnului uman, ne-am modificat substanțial, corpul nostru în întregime s-a metamorfozat, căpătând noi organe, antene nevăzute și neștiute, cu ajutorul cărora ne-am putut adapta la noua lume, în care cel obraznic și primejdios s-a cocoțat precum scroafa, nu în copac, ci pe treapta cea mai de sus a societății, de unde visează să ia cu asalt chiar și cerul. Și, de la această înălțime, face ce face scroafa: grohăie infernal, proferând printre guițături amenințări terifiante, numai bune de a strecura în sufletul celor aflați în raza ochilor ei cu numai două conuri frica sălbatică, teama paralizantă ce conduce, în cele din urmă, la aneantizarea sărmanilor ghinioniști.

Frica îi face pe indivizi vulnerabili, îi silește să renunțe la propriile valori și principii, la propria conștiință, îi determină să îmbrace haina delatorului înclinat, pentru a își salva propria viață adeseori insignifiantă, să îi trădeze pe ceilalți. Insuflându-le spaima, opresorul îi înrobește, făcându-i sclavii propriilor sale nevoi.

Societatea românească contemporană, analizată tocmai din această perspectivă a raportului dintre prigonitori și prigoniți, deocamdată numai cu vorba, reliefează o mare dramă colectivă. Este drama poporului nostru împărțit acum între cei care, stropșindu-se pe ton săltat, împrăștie otravă în jur, terorizând, și cei care, slabi din fire, slăbiți de greutăți, nevolnici incapabili de a reacționa din varii motive, nu ripostează, legându-se singuri la mâini, la picioare și la gură, tocmai din teama de a nu inoportuna sau a ațâța.

… Dincolo de orice reflecții ce-ar putea fi făcute pe marginea acestei stări, este extrem de limpede un supărător adevăr: deposedați de orice fel de argumente logice, abandonați cu totul chiar și de cei care până nu de mult făceau roată în jurul lor, extremiștii zilelor noastre au renunțat la orice precauție, la orice viclenie și duplicitate, strigându-și în gura mare sentimentele de ură și de dispreț față de toți cei care, stând drepți în fața propriei lor conștiințe, și-au permis luxul de a le da cu flit. De a-i trimite în groapa de gunoi a istoriei, îngrozită chiar și ea – după mii de experiențe dureroase – de astfel de manifestări și de astfel de indivizi, care se autoexclud din zona omenescului și a umanității.

Primul, care deschide lista rușinii și a terorii, este fără nicio îndoială liderul AUR-ului (bietul și bogatul nostru cuvânt, cât de mult s-a demonetizat!), Georgică Simion, care face ce face și dă mereu cu bâta în baltă ca un Păcală neiscusit. Declarațiile sale din ultima perioadă sunt de-a dreptul trăsnite, dar bine că au fost exprimate, căci i-au scos la iveală adevăratele intenții față de hulitorii săi.

Bunăoară, în unul dintre blogurile sale, recente, se întreba, cuprins de neliniște metafizică, ca un geniu neînțeles și supus la grele cazne spirituale, ce va face, după ce va triumfa la alegeri, cu cei nărăvași, cu toți aceia care – nu înțelege de ce – i se împotrivesc și nu îl vor în fruntea țării și…. pace (că tot iubesc și el, și papa Georgescu, și madam Gavrilă această vocabulă pe care o plimbă pe buze și pe limbă ca pe o bucată dulce de fagure!):

Eu trebuie, din 19 mai, să fiu și președintele vostru. Și abia asta mă neliniștește. Majoritatea sunteți colegii mei de generație / educație / aspirații. Dar nu știu ce voi face cu voi, păreți bezmetici, iraționali și total nedispuși că acceptați că lumea nu este doar cum o vedeți voi. Mai existăm și noi, ceilalți, pe aici.
Sper să mă ajutați să rezolv dilema:
nu Ce caut eu aici?
nu Eu cu cine votez?
Ci Ce mă fac cu voi? Individual, nu în grup.

… Cu alte cuvinte, ce va avea de făcut cu toți aceia care, fiind năuci și nechibzuiți, susțin cauza lui Nicușor Dan, dând dovadă de incapacitatea de a pricepe că lumea nu este doar cum o vedeți voi. Finalul creației epistolare, căci a luat forma unei scrisori deschise către… bezmeticii golani, conține o amenințare foarte clară, care, tradusă, poate suna astfel: Cum te voi putea îmblânzi, individual, luat fiecare în parte, române neascultător, care nu vrei să stai la locul tău, așa cum ți-a cerut-o cândva și neprețuitul meu conducător?

Alo! Alo!… Stați la locurile voastre! striga, cuprins de panică, Ceaușescu, cerându-le participanților la manifestație să stea cuminți, așa cum o făcuseră, obedienți, cinci decenii.

Acum, la 35 de ani distanță de la momentul marii eliberării naționale de sub tiranie, inconștientul Simion îi cere poporului vitreg, care nu este al lui, adică celorlalți, să fie ascultător, căci, dacă nu, va avea el ac de cojocul fiecăruia.

Pe aceeași linie, a ieșirii din marginea oricărei rațiuni, s-au situat și alți câțiva tovarăși buni de-ai sus-numitului, care, socotindu-se câștigători, aflați deja în fruntea țării, s-au apucat să infesteze totul în jurul lor, risipind în stânga și în dreapta numai inepții. Una dintre acestea a fost formulată acum câteva zile de celebrul de acum Lulea, Marius Lulea, prim-vicepreședintele AUR-ului, care le cerea oamenilor nici mai mult nici mai puțin decât să închidă televizoarele, să nu mai asculte televiziunile mincinoase și să nu mai citească niciun site, nicio gazetă, pentru că în felul acesta, zicea înțeleptul, pot fi mai liniștiți.

Mai periculoasă prin îndemnul indirect formulat a fost declarația actorului Mihai Mălaimare care, (susținător fervent al domnului candidat suveranist – căci așa i se spune în mod expres în ultima vreme, pretutindeni, la toate posturile tv și radio, pentru a i se sublinia condiția nobilă), și-a dezlegat baierele gurii, pe rețelele de socializare, și a formulat, securistic, amenințarea: 

Nu ați vrut Turul II înapoi! Turul II vine însă ca un val imens și veți ajunge în canal, sau la canal!”. 

Postarea a fost evident ștearsă, îndată ce talentatul (ce păcat!) actor și regizor – care pregătea premiera spectacolului La margine de Copou – și-a dat seama de imprudența sa. Gestul grotesc fusese deja făcut public, cunoscut și sancționat de mulți internauți, care nu i-au putut ierta atitudinea de activist (neo)comunist care, atunci când este contrazis sau contestat, sau când simte că ar putea avea drept de viață și de moarte asupra celorlalți, își arată colții.

Funesta prorocire a acestui artist cu veleități de torționar mi-a reînviat cumplita lecție a trecutului pe care ar trebui să o învețe sau reînvețe toți cei care, uitând cât de bine le este acum, își doresc o schimbare, indiferent dacă aceasta este bună sau rea.

Canalul la care ne trimite – și amenințarea lui nu mi se pare apă de ploaie, căci pielea de pe el este roșie ca focul – este o invenție bolșevică, imaginată și pentru exterminarea deținuților politici (sosiți aici de prin iunie 1949), a celor care, neîmpărtășind ideologia lor, stalinistă, au devenit dușmani ai poporului. Nu este greu să ne imaginăm ce viitor de AUR ne-ar pregăti Mălaimare și alte bestii asemănătoare lui (căci aceasta este singura denumire pe care personajele ca el o pot primi), exemplele istoriei (destul de) recente putând fi reinventate oricând: 

În toate coloniile de muncă de pe Canal se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, rațiile de hrană neîndestulătoare și epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină pur și simplu. O parte dintre aceștia și-au găsit sfârșitul în chinuri care ar fi greu de închipuit dacă n-ar fi descrise chiar în documente oficiale ale Securității. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul Răpciug Ion – un tânăr de 23 de ani – avea să  moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953”. (Mirel Marin Stănescu)

… Revenind la alegerile de duminică, trebuie spus că orice se poate întâmpla. Tocmai de aceea, în teribila încleștare dintre ordine și dezordine, dintre bine și rău, dintre bunăstare și dezastru economic, opțiunea românilor ar trebui să fie una foarte clară, cu atât mai mult cu cât unul dintre aspiranții la președinție și-a arătat clar disprețul față de ei. 

Cu pumnii mereu încleștați și ochii cuprinși de spasmele iritării, tânărul protejat al lui Georgescu are, de ceva timp – de când a devenit evident faptul că bezmeticii golani nu îl vor și pace, orice ar face!-, comportamentul animalului turbat care, odată ce-a fost dezlegat, aleargă buimac în toate părțile, încercând să stingă focul ce îi incendiază făptura. Tot așa și Georgică, rătăcește zănatic, luând la pas bătrânul continent – de la Londra la Varșovia, iar de la Varșovia la Roma – în încercarea disperată de a găsi susținători și aliați puternici, în stare să îl ajute în lupta cu propriul… popor, pe care îl vrea, chiar dacă nu îl iubește.