Care este motivul indignării ei, de această dată?, se vor întreba unii dintre voi, firește dintre cei care au apucat să îmi citească puținele producții de până acum. Lor și altora – sper să fie cât mai mulți! – le voi spune că nu  m-am născut … iritată, dar întâmplările din ultima săptămână m-au dus la exasperare. Se spune, și pe bună dreptate, că prostia, ca toate lucrurile omenești, are o margine a ei, dar unii dintre contemporanii noștri sfidează logica și o împing – pe ea, prostia – spre nemărginire.

      Socotind că rahatul ( austriac amalgamat cu cel olandez și cu altele care, ușor – ușor încep să iasă la iveală! ) în care ne aflăm nu este suficient de mare, există voci – mă voi exprima deocamdată impersonal, încercând astfel să îi cuprind pe toți acești mari influenceri ( ?! ) -, care, deși lipsite de orice fel de vocație, ne țin de câte ori au ocazia lecția rafinamentului comportamental, mental și mintal, repetându-ne pe ton blând de bunic sau bunicuță îngăduitori despre răzbunarea care este arma prostului, despre celălalt obraz care trebuie neapărat întors pentru a fi pleoțănit …

Spre uluiala mea definitivă, l-am auzit pe unul dintre ei vorbind despre bucuria ce-ar trebui să ne încălzească inima atunci când, după ce capra noastră a murit, a lor, a croaților, s-a îngrășat și crapă de frumusețe. O astfel de perspectivă mi se pare absolut imposibilă! În ciuda unor eforturi, fie acestea și sisifice, nu mă simt în stare să desfășor atâta noblețe: să uit de țărișoara mea, vorba lui Cațavencu, și să mă bucur pentru țărișoara ( chiar țărișoară, de vreme ce este atât de mică și  numără atât de puțin locuitori! ) croaților. Exclus! 

     Aceste lecții mi se par nu inoportune, ci lipsite de orice brumă de bun-simț, căci românului i se refuză manifestarea oricăror emoții sau sentimente, interzicându-i-se de fapt ieșirea din coșmarul istoric secular. Dacă nefericitului și pe nedrept pedepsitului Iona al olteanului Sorescu i s-a permis măcar să viseze –  chiar dacă  visa și fâțe – , românului obișnuit nu i se permite să schițeze nici cel mi mic gest de ripostă, pentru că nu se face și nu este de bon ton să plătești cu aceeași monedă.

       De ce să îi pedepsim pe austrieci? Sunt ei de vină pentru politica făcută de către cancelarul Nehammer și acoliții lui? De ce să sufere ei? întreabă ridicând, cu eleganță, tonul acești antrenori ai bunelor maniere. Toate aceste contexte de instruire forțată mi se par identice cu acele situații în care unui om ce trăiește o mare dramă precum pierderea într-un incendiu a casei și a copilașilor, i se spune încurajator, cu stil: Lasă, nu fi supărat, Dumnezeu e mare! … sau, mai grav: Ești tânăr, mai poți face copii! PARDON?!?

      Îmbrăcați, cu pompă domnească, și accesorizați întotdeauna la fel: bărbații neapărat cu papion  ( à la Ion Rațiu, fără a avea nimic în rest de la acest singur gentelman adevărat al politicii românești!) sau o eșarfă de mătase înfășurată cu stil în jurul nobilului gât, iar femeile neapărat cu o broșă sau inel de aur masiv și de brand – cică moștenire de la părinți, de altfel simpli țărani care mâncau pâine numai de sărbători și n-aveau nici cămașă-n spate – acești mari guru cu gură largă ai poporului român, se perindă de la un post tv la altul și ne ceartă pentru că n-avem stil. Ceva de genul: Rușine! N-ai stil!, replică la o academică emisiune tv.

      Rupți de o realitate, pe care evident nu o înțeleg, oamenii de acest tip – nu voi exemplifica acum, pentru că pe unii îi prețuiesc foarte tare pentru cariera lor științifică, dar deloc pentru ceea ce au devenit ei ca oameni – disimulează, ce-i drept foarte prost, neavând nimic din măreția sănătosului la cap Ilie Moromete, și joacă rolul politicianului versat capabil a se cățăra, prin propria-i înțelepciune(  care ?! ), deasupra nevoilor.

       Nu este nimic grav, putem trece și peste asta… am trecut noi peste atâtea: n-aveam opinci în picioare… n-aveam mămăligă să punem pe masă… trăiam în bordeie sau case de chirpici… îi auzi glăsuind pe acești indivizi a căror înfățișare exterioară, outfit opulent, este într-o contradicție flagrantă cu sărăcia care răzbate din gura lor: o dată sărăcia lor cu duhul și a doua oară sărăcia, ca stare materială, pe care o verbalizează, dar nu o experimentează.

     … Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi , o bucată de humă însuflețită (dinValahia), care sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost! sunt vorbele pline de duh ale înțeleptului Creangă, cuprinzând în ele drama dintotdeauna a românului, aflat azi la mâna unor politicieni care acceptă eșecul cu seninătatea ciobănașului mioritic ( nu mai scăpăm de asta!).

Ce este, dom”le? Ce s-a întâmplat? Este prima dată!? Ce atâta supărare?! Mai bine să ne vedem de treaba noastră! Care treabă? Care a noastră?, i-aș întreba pe acești trântori ai faptelor și ai minții, ai reacțiilor întârziate, de te întrebi dacă nu cumva o zi trăiesc în lumea noastră și două – trei, dorm și visează (într)-o lume paralelă, o Românie ca aceea a țiganului Parpangel, cu: Râuri dă lapte dulce pă vale/Curg acolo și dă unt păraie,/ Țărmuri-s dă mămăligă moale,/ Dă pogăci, dă pite și mălaie!…/ O, ce sântă și bună tocmeală!/ Mânci cât vrei și bei făr’ ostăneală.

      Este limpede că – sunt convinsă de asta! – fără să-l fi citit pe Cioran, ei exersează, aproape cu artă, somnolența seculară…adaptându-se, de minune, condiției lor minore! Nu vor să fie treji, în niciun fel, sau nu pot rămâne multă vreme așa, obligându-ne și pe noi la aceeași stare vegetativă!

      Înainte de a încheia, pentru că vreau să devin tot mai mai scurtă în spovedaniile mele, aș vrea să le transmit – lor, formatorilor de opinie!- că singura lecție pe care ar trebui să o propovăduiască este aceea a demnității, a orgoliului național, care rareori se trezește și țâșnește la suprafață ca acum prin simplul gest al boicotării afacerilor de milioane de euro ale iliberalilor (Rareș Bogdan) și iraționalilor austrieci, care au practicat magistral, grație slăbiciunii diplomației românești, maieutica socratică, păcălindu-ne.

Nu pe noi, norodul, ci pe el, nărodul politican sau diplomat român, care uitându-se în gura partenerilor – frați ( cele douăzeci și șase de țări care ne iubesc sincer și ne apreciază și ne susțin intrarea în Schengen… Ha! ha!, aș râde din suflet, dacă nu m-ar durea fălcile de româncuță, izbite sănătos de pumnul împărătesc, ce-i drept distins…), s-au lăsat duși de nas…

     Pentru orice om cu glagore la cap, noua ratare istorică a deschis o rană ce nu este lăsată să se vindece sau să se închidă, ci, dimpotrivă, supurează și pute de-ți mută nasul din loc … Si, deși risc să cad definitiv în dizgrația propovăduitorilor stilului, voi spune încă o dată răspicat că, fiind cu toții pui de valahi, de Brâncoveni și de Jieni, avem o singură datorie sfântă: să-i plesnim, cu toată tăria, peste imperialii obraji nu cu mănușa de catifea a vechilor aristocrați români, ci cu joarda șerbilor transilvăneni, a căror furie și frustrare istorică s-a strâns în fiecare român sadea… 

     Mândră de a fi odrasla uneia dintre cele mai vechi și mai nobile case europene, Casa de Valahia, propovăduiesc și eu acum – Gata!M-am molipsit!- spunând că istoria nu se vorbește, nu se povestește, ci se face prin gesturi care, oricât de mici și nesemnificative ar fi ele, nasc un nou început.

     Al redeșteptării naționale prin practicarea aici și acum a unui boicot ce trebuie extins de-a lungul, de-a latul și în afara României, care trebuie să își facă o virtute din ură și ripostă imediată!

Până data viitoare, vă îmbrățișez și vă urez poftă mare la …lectură !

Cu cinstită prețuire, 2my