Zilele trecute mi-a trecut glonț pe lângă ureche știrea potrivit căreia sindicatele din educație – inspirate, probabil, de acelea din Franța și Anglia – se pregătesc să facă un protest cum n-a mai fost altul. Vestea a picat precum trăsnetul, năucindu-mă. Este oare cu putință să ne manifestăm și să manifestăm atât de serios încât să fim luați în seamă?!

Am fost oarecum reticentă, dar asta nu înseamnă că nu am așteptat cu sufletul la gură să văd ce se întâmplă. Și am așteptat … degeaba, căci până pe data de 1 februarie când a avut loc marele eveniment, nu s-a întâmplat nimic. Nu întâlniri în cadrul cărora să fim informați sau consultați, nu acțiuni de avertisment, care să arate că de acum înainte nimic nu va mai fi la fel, nu vizite ale celor mai mari dintre liderii mari ( dacă mă pot exprima așa … și pot! ), care prin atitudine și, mai ales, argumente să devină molipsitori.

Adică să ne transmită tuturor un virus al îndrăznelii de a spune răspicat, în sfârșit, de ce suntem supărați, al curajului de a urechea pe toți aceia care, de zeci de ani, ne duc cu zăhărelul ca pe un Bubico tâmp, care, se știe, că a sfârșit aruncat pe fereastra unui vagon de tren. Nu acesta este însă pericolul care ne paște – mai corpolenți fiind, chiar și așa pe sărăcie! -, ci acela de a fi ignorați, ca de obicei.   

    Deși au fost anunțați aproximativ 1000 de participanți ( wow! ), care s-ar fi strâns cu mare ușurință, de vreme ce și-au anunțat participarea toate cele trei mari sindicate, care există sau mai degrabă se află în moarte clinică dintotdeauna, cei adunați în fața sediului Guvernului ar fi putut fi numărați printr-o simplă privire aruncată pe deasupra capetelor acestora înfășateașa cum s-a priceput fiecare pentru a se apăra de gerul care mușca năprasnic din tot ceea ce era lăsat la vedere: obraji, mâini sau urechi, toate înroșite parcă cu fierul încins.

Cei prezenți – care ar putea fi numiți amical cei puțini sau cei aleși –  fie au venit dintr-o convingere etică deosebită, pentru care ar trebui felicitați verbal și premiați financiar, având în vedere cât de puțini dascăli se pot lăuda cu așa ceva, fie au fost luați cu arcanul și aduși la capitală, ca într-o excursie muncitorească și prietenească din alte timpuri apuse, dar, după cum se vede treaba în societatea noastră, încă vii.

Parcă ar fi balaurul cu șapte mii de capete, care, oricum, îndată ce sunt tăiate, sunt înlocuite, fiecare, de alte zece, care apar fără a fi băgate în seamă… De noi, cei mulți, care am devenit așa de insensibili, ca să nu spun altfel, încât nu numai că nu ne mai deranjează balaurii, dinozaurii și alte făpturi din illo tempore, ci, dimpotrivă, trăim laolaltă într-un concubinaj cu beneficii reciproce!

    Mare mi-a fost mirarea să constat că, spre deosebire de celelalte dăți, nu ne-am mai cuplat cu alte categorii socioprofesionale! Măi, să fie!! Cred că este prima dată, după foarte mult timp, în care nu ne-am mai amestecat cu alte clase de același leat cu noi, precum șoferii sau poștașii. Măcar există această consolare, în sensul că ne-am păstrat identitatea nealterată de amalgamarea absolut irațională cu categorii cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă.

Mi-e imposibil să îmi imaginez judecătorii împerecheați în stradă cu bucătarii, strigând într-un glas: Noi vrem dreptate! Deși nu are efecte în mod direct sau concret, am simțit nevoia de a saluta această extraordinară ( cum de nu ne-o fi trecut prin cap până acum?! ) idee de a manifesta … singuri, în numele propriei identități. Tot este ceva: ne-am legitimat cu propriul buletin, acela de profesor, de artizani de intelectuali– căci toți ne trec prin mână și ne ies, apoi, gata formați, din mână – și nu cu unul de împrumut pe care ar fi apărut probabil specificația maidanez socioprofesional.

    Vizionând imaginile care s-au derulat/ afișat cu zgârcenie, indiferent de sursa media interogată, am fost cuprinsă, din nou ( ce surpriză! ), de o dezamăgire cumplită și de un nesuferit sentiment de milă, infinită, pentru cei care, indiferent de motiv, erau în stradă.

    Nu am văzut și nici nu am citit nicăieri vreun articol care să menționeze prezența, la protest, a liderilor de sindicat. Dacă nu au putut cei trei președinți, care sunt prinși în rezolvarea unor probleme de importanță națională majoră – care ?! – puteau veni doi-trei vicepreședinți ( din cei paisprezece pe care îi are doar unul singur dintre cele trei sindicate, potrivit organigramei! ) sau un prim-vicepreședinte. Ce pompos sună!, vorba mereu bosumflatului jurnalist Banciu. Dar ce folos, dacă oamenii nu îi cunosc și, deci, nu le înțeleg rostul! Uitându-mă la manifestanți, abandonați de toată lumea, m-am trezit comparându-i cu bebelușul părăsit de părinții belgieni într-un aeroport, pentru că au considerat inutil gestul de a îi cumpăra și lui bilet.

    În ciuda tonului ușor ironic, ușor sarcastic sau ușor ludic, rămâne extrem de supărătoare această realitate a existenței mai mult pe hârtie, decât în carne și oase a unor șefi sindicali, care uită că singura lor responsabilitate, pentru care au fost aleși și pentru care primesc ceva recompense ( că doar nu s-au implicat de florile cucului sau din principiu! ) este aceea de a reda profesorilor demnitatea socială și financiară, făcută terci de-a lungul timpului de toți guvernanții, indiferent de culoarea lor politică. Dacă, altă dată, comuniștii luptau înverșunat împotriva chiaburilor, pe care doreau cu disperare să îi elimine prin orice forme, parlamentarii români, prin legi bizare, lucrează la exterminarea profesorilor.

Asta se întâmplă prin remunerarea absolut jignitoare a acestei tagme care lucrează ( e-adevărat… nu toată, căci orice pădure are și uscăturile ei, care ar trebui, ca în toate domeniile, descoperite și îndepărtate! ) – la construcția României educate! În aceste circumstanțe, nu ar mai trebui să mire pe nimeni că tinerii evită să se angajeze într-un sector bugetar în care banii sunt puțini, risipa sufletească și spirituală fără număr, iar recunoștința celorlalți – zero! Nu înțeleg de ce, în comunicatul oficial comun al liderilor de sindicat, este subliniată această lipsă a personalului didactic specializat ca o mare nenorocire nou ivită. Ea s-a cristalizat în timp și va deveni din ce în ce mai vizibilă și cu consecințe dintre cele mai dezastruoase.

    Profesorii care profesează din vocație și credință chiar există, sunt vii, extrem de pasionați și extrem de dedicați! Numărul mare al elevilor care fac performanțe și cu care se mândrește apoi Ministerul, trecându-le la marile realizări ale propriului mandat, se datorează și acestor profesori, pentru că, deși nu se vorbește despre asta, copiii nu vin de-acasă ( cu foarte-foarte puține excepții! ) burdușiți de carte. Cei mai mulți sunt înzestrați cu daruri intelectuale, dar, care, necizelate, ar rămâne în stare latentă, neactivate. Munca dascălilor este asemănătoare cu aceea a bijutierilor care prefac fragmentele mari de metal sau de piatră prețioase în giuvaiere neprețuite!

Nu cred că ar purta cineva pe deget – nici măcar vreo duduiță de Dorobanți – în locul unui inel o bucată grosolană de aur sau de smarald așa neprelucrată, doar cum a șlefuit-o natura. Este necesară intervenția aproape chirurgicală a dascălului, care, înzestrat la rându-i cu nenumărate haruri, taie și coase acolo unde este cazul. Abia, după ce este astfel operat, elevul iese pe picioarele lui la lumină și se așază sub reflectorul puternic luminat al opiniei publice!

    Cea mai impresionantă imagine ( pentru mine, cel puțin! ) surprinsă însă în timpul acestei revolte programate este aceea în care unul dintre protestatarii intervievați – ce făcea parte din personalul nedidactic, potrivit propriei mărturisiri – ținea în mâini câțiva fluturași pe care îi frământa, strivindu-i între palme, de parcă îl ardeau. Dincolo de sumele derizorii – care erau înscrise pe ele și care ar trebui să rușineze pe toți acei șefi conjuncturali, care, preocupați să se umfle pe ei înșiși ca gogoșile înfuriate, ignoră cu bună știință traiul greu al acestor oameni -, m-a uluit forma mâinilor sale care era… neomenească: palme mari, degete groase și umflate, pielea crăpată și pătată, aparent murdară. Două mâini ca două cârpătoare care îi trădau condiția de pălmaș pe moșia învățământului românesc…

    Desfășurat în atare condiții, protestul s-a condamnat singur, dinainte de a se fi consumat, la moarte sigură. Nu a fost altceva decât un alt fâsâit de sifon, care, în afara unui zgomot șuierător dizarmonic, nu a produs nimic, neavând niciun chichirez. Puțin zgomot pentru nimic, am putea spune, dându-i o amărâtă replică peste secole genialului Shakespeare!

În rest, numai de bine…

Cu românoscepticism, 2 my