… noi, profesorii și elevii noștri, da! Am obosit ca din patru în patru ani, uneori mai des, să fim așezați ca într-un altar poleit cu aur, împodobit cu o nouă icoană făcătoare de minuni – adică o nouă și nemaipomenită revoluție educațională – în fața căreia trebuie să îngenunchem și să ne rugăm pioși… Aceleași idei, îmbrăcate într-o tohoarcă nouă… Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă…

Aud pentru a nu știu câta oară, cu pretenția și orgoliul ( altora! ) de a fi pentru prima dată formulate, aceleași bâzdâganii didactice… Atenția centrată pe elevi, perfecționarea profesorilor prin cursuri de formare măiestrești menite să ne facă din urâți frumoși și din proști deștepți, grija sporită față de nevoile zilnice ale copiilor nevoiași, înlocuirea teoriei cu practica și câte și mai câte lucruri de mare mirare… Și peste toate acestea, ca o înghețată cu aromă de greiere după o friptură bună de pui, schimbarea, într-un ritm isteric, a miniștrilor Educației care sunt maziliți înainte ca să li se usuce cerneala după prima semnătură…

Ivită într-o lume a bărbaților, adică a oamenilor (?!) cum ar fi spus bunica mea, ministrul Ligia Deca părea să fie de la început o victimă sigură, așa ca un fel de antilopă care, în mod voluntar, s-a așezat în gura leului înfometat, căruia nu i-a rămas altceva de făcut decât să o ia la ronțăit…

Având un protector solid, tânăra doamnă a preluat scaunul ministerial de la ticăitul Sorin Câmpeanu, un Dandanache al vremurilor noastre, care obișnuia să turuie ca pe o lecție învățată fără cap, adică pe de rost, un discurs pregătit de un Priceput(u) într-ale mezelăriei, și nu ale educației, căci nu avea niciun chichirez.

De aceea, toți jurnaliștii care l-au avut ca partener de dialog rămâneau minute bune încremeniți, uluiți de ceea ce auzeau. Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie… spunea până la urmă moderatorul ieșit cu greu din perplexitate, preluând cuvântul și salvând astfel ce se mai putea salva dintr-o emisiune compromisă de un politician rigid, speriat ca nu cumva vreun zâmbet rătăcit pe fața-i împietrită să nu îi facă pagube majore. Adică, să nu îi strice liftingul facial pe care lăsa impresia că l-ar fi desăvârșit în urmă cu numai câteva clipe înainte de  a fi intrat în studioul tv…

După ce bietul domn Câmpeanu a fost descoperit ca plagiator și îndepărtat precum o măsea stricată, s-a ivit ca picată dintr-un cer senin această doamnă inginer naval, specializată în științe politice, care a stârnit mai mult nemulțumirea decât încântarea celor care aveau să îi fie parteneri.

Știut fiind faptul că a fost și este intens susținută de niște femei puternic proptite la rândul lor, așezate întotdeauna pe poziții-cheie, precum Alina Gorghiu sau propria soră, Mirela Deca, a cărei firmuliță, un minuscul SRL, a fost strecurată în PNNR ( cum s-or descurca?! ce talente or avea?! ), Ligia Deca a fost privită cu mare scepticism. Și, într-adevăr, ceva vreme a fost aproape inexistentă, limitându-se doar la a se arăta mulțimii ca un ursuleț Teddy, dulce și blând, dispus spre explicații generoase pe care le oferea cu solicitudine.

Treptat, întotdeauna într-o ținută vestimentară regulamentară, costum masculinizat și cămașă albă, proaspăt spălată și călcată, doamna Deca a început să se implice în tot mai multe activități pe care le îndeplinea cu energia și istețimea empirică a unei Vitoria Lipan surprinsă într-o aventură grozavă, trăită însă într-o lume care-i era cu totul necunoscută… Și, totuși, treptat, firișorul de voce de la început a căpătat gravitate și intensitate și, ca urmare, s-a pornit a face liniște în jurul dumneaei și a atrage, la modul serios, atenția tuturor.

Așa se face că la una dintre ultimele emisiuni televizate la care a participat, pe 2 martie 2023,  nu numai că a făcut față asaltului de întrebări, formulate cu dibăcie și politețe de către Dragoș Bistriceanu – deci se poate și așa! -, ci a reușit să prezinte metodic și riguros ca un dascăl iscusit toate noutățile pe care le aduc noile politici educative.

Ce trebuie reținut pentru liniștirea ritmului cardiac al tuturor părinților și al copiilor din clase terminale, anul acesta, este faptul că toate schimbările nu îi vizează pe ei, ci pe (ne)fericiții școlărei care vor intra la liceu sau vor susține examenul maturității la doi ani după ce această nouă Lege va fi trecută prin Parlament. Deci, poate că la anu și la mulți ani…, având în vedere că, la noi, ce este valabil azi, cu siguranță, nu mai este corespunzător și mâine…

Renunțând la nota pesimistă, justificată de toate experiențele eșuate anterioare, mă văd obligată a semnala un aspect ce pare cel puțin încurajator: acest nou și tânăr ministru al nostru stăpânește cu adevărat ceea ce a prezentat! Discursul său, retorica utilizată, ușurința cu care transmite informațiile, toate arată că a participat ( probabil ) la formularea acestui Proiect, pe care, după toate semnele, l-a și înțeles în toată alcătuirea sa. Apoi, aspect deloc de neglijat, pare să creadă în el! Pasiunea cu care vorbește, celeritatea cu care răspunde la toate întrebările, felul în care pronunță cuvintele, rotunjind românește toate sunetele, m-au păcălit însă, pentru că întregul conținut vehiculat nu are nicio legătură cu… lumea reală.

De exemplu, eu nu pot înțelege și pace cui servește această nouă viziune asupra bacalaureatului, care numai teoretic este excepțională, de vreme ce presupune o examinare la finalul căreia ar trebui să fie promovat și felicitat un absolvent format în spiritul doctrinei umaniste, adică un om polivalent, doctor în toate, cu informații din toate zonele spirituale, un fel de Michelangelo multiplicat, capabil de multe acte creative. În realitatea-realitate, în care trăim cu toții, cele mai multe licee abia supraviețuiesc, iar dascălii și elevii lor, deși folosesc același cod, limba română, se înțeleg precum pământenii cu extratereștrii, care tot au început să ne invadeze, plutind în baloane uriașe pe bucățile noastre de cer.

Cu niște profesori blazați, preocupați cum să supraviețuiască, adică cum să facă față unor cheltuieli care le depășesc cu mult bugetul ( haine corespunzătoare statului social; cărți; device-uri; cursuri de formare plătite, acelea gratuite fiind prea puține și împărțite pe sub mână ș.a. ), și cu niște elevi, care își doresc cu disperare să facă bani și să devină independenți, această nouă perspectivă nu va face decât să îi îndepărteze și mai tare de actul educațional. Probabil că numărul elevilor care vor ajunge să susțină examenul de maturitate va scădea dramatic, dar, în noile circumstanțe, nu ar fi deloc de mirare. Practic, totul este un nonsens cras!

În loc să se meargă pe ideea de specializare timpurie a copiilor și, deci, de scuturare a programei lor școlare, se gândește… pe dos, dorindu-se un produs finit struțocămilesc imposibil: excelent gândit teoretic, dar cu neputință de născut în carne și oase! Aceasta este realitatea cunoscută din teren de dăscălime și ignorată de cei care gândesc strategii și politici noi din birouri ministeriale pe care le părăsesc numai pentru a se întâlni, când și când, cu copiii sau cu părinții acestora – cu dascălii mai rar sau chiar niciodată! – pentru a își dovedi bunele intenții. Ducându-te în vizită la cineva ca musafir nu înseamnă că ai reușit să cunoști gazda. Aceasta a fost numai politicoasă, dar nu neapărat încântată și mulțumită de tine sau dispusă să îți dezvăluie cu sinceritate necazurile ei… Dacă îți zâmbește nu înseamnă că te iubește sau că are încredere în tine. Este numai civilizată!

Marea și adevărata problemă a societății românești, semnalată de altfel de toți oamenii onești ( care nu urmăresc să își mânjească degetele în mierea statului! ), este tocmai absența specialiștilor din toate domeniile! Ori, aceștia se fac nu supunându-i la cazne sisifice inutile pe elevi ( de vreme ce  la anumite discipline vor fi evaluați în timpul derulării liceului și la unele nu vor primi note, ci un simplu calificativ de tipul respins sau admis… adică, finalitate zero! ), ci provocându-i și atrăgându-i, prin metode și strategii noi, laaprofundarea cunoștințelor aferente profilului și, implicit, domeniului pentru care au optat, la sfârșitul ciclului gimnazial.

Trăind într-o eră a pragmatismului, aflată într-o dinamică grozavă, noi încercăm să ne așezăm de-a curmezișul, împotriva curentului, expunându-ne la tot felul de tsunamiuri care, în cele din urmă, ne vor veni de hac. Ce nu se înțelege este faptul că adevărata și cea mai mare criză este aceea a forței de muncă, specializată, care îi obligă pe patronii români să apeleze tot mai des la străini, pe când tinerii noștri îngroașă rândurile asistaților sociali sau ale șomerilor! Dar vom avea o consolare: ei toți vor cunoaște teoria voinței schopenhaueriene și teoria supraomului nietzschean… Mai poți spune ceva?!

Apoi, cu toții suntem de acord că ar fi absolut necesară o reinventare a dascălilor care ar trebui născuți, sorescian, din nou… Din nefericire, foarte mulți profesori, lipsiți de vocație, sunt ca niște venetici, care, în lipsă de altceva mai bun, se mulțumesc a se închide, pentru o vreme, între zidurile materne ale școlii, unde duc un trai tihnit, desfășurat după principiul: El ( Statul ) se face că mă plătește, eu mă fac că muncesc. Timpul trece, salarul merge, ce mai treabă facem…

… Trai, neneaco, cu banii… babachii…

Cu românoscepticism