Într-o lume în care toate lucrurile vechi sunt în degringoladă și se dau de-a berbeleacul, topindu-se în neant, oamenii se descotorosesc ca de mărul stricat de toate bucuriile autentice de altă dată. Cărțile sunt socotite și ele un fel de daimon de care trebuie să te ferești cu tot dinadinsul, dacă vrei să rămâi în viață, întreg și fără niciun beteșug. Terorizați de gândul nesuferit al cititului, oamenii preferă să facă orice altceva în afara parcurgerii, literă cu literă, a paginilor unei cărți. Să sape grădina sau pe alții, să bea și să mănânce, pantagruelic, să dea cu târnăcopul în stâncă, să care piatră grea de moară, să urce pe brânci munți înalți și altele asemenea, dar nu să citească!

    Din păcate, pentru mulți dintre contemporanii noștri, mai ales pentru tineri, lectura este sinonimă cu munca grea a mușchilor minții, care, încordați la maximum, pot plesni, provocând leziuni de-neînchipuit. Cu toate acestea, îndată ce este deschisă ușa cetății literare, orice lector constată cu stupoare că, prin simplul act al lecturii, devine seniorul unor imperii întregi, ale căror comori i se oferă cu smerenie: zariștea cosmică, dealurile cu pădurile negre, câmpiile cu spicele lor galbene și bogate, livezile cu pomii încărcați de roade, marea albastră, soarele blând și fierbinte și, mai ales, oamenii cu toate darurile lor minunate. Adică … eroii literari, care i se dezvăluie în toată nuditatea lor, cu visurile și cu speranțele lor, cu slăbiciunile și cu infirmitățile lor, cu  dramele sau cu împlinirile lor.

    A citi este un verb care, încălcând toate legile lingvistice și orice noimă a oricărui dicționar, înseamnă înainte de toate a trăi viețile altora, a le împrumuta experiențele și a le consuma destinele. Cu cartea în mâini, în fața focului ce joacă vesel  în șemineu sau pe o păturică așezată pe iarba verde de acasă sau dintr-un parc oarecare, te poți imagina în spații și epoci de mult apuse sau viitoare…

    … când ești mic, poți fi în locul lui Nică al lui Ștefan a Petrei, care, se scaldă, lipsit de orice griji, în apa rece și limpede ca cristalul a Ozanei, fură pupăza din tei, pe care o vinde apoi la târg ca pe o găinușă pe care se așteaptă să ia bani frumoși, se străduiește să pătrundă tainele învățăturii alături de mama sa și trăiește cei dintâi fiori ai îndrăgostelii de frumoasa copilă a preotului din sat, Smărăndița. Te poți închipui chiar și mezinul craiului care, pornit spre împărăția unchiului său, Verde Împărat, se întâlnește cu Spânul, și, apoi, cu Împăratul Roșu, ce îi transformă viața într-un șir nesfârșit de probe, pe care trebuie să le depășească, săltându-se, până la urmă, ca orice bun gospodar din opera povestariului Creangă, deasupra nevoii. Cei doi dascăli conjuncturali ai săi îl învață însă foarte multe: să fie bun și răbdător, să fie milos și atent la nevoile celor din jur și, mai ales, să fie cinstit și drept.

Tot acum, îl poți întovărăși, ținându-l strâns de mână, pe David Copperfield, micuțul orfan alungat de lângă mama sa, văduvă de curând, de bărbatul, care, sucindu-i mințile, îi va deveni soț. Din momentul în care dl. Murdstone, însoțit de nesuferita sa soră, Jane, intră intempestiv pe ușa acestei frumoase și liniștite familii, începe calvarul pentru acest băiețel obligat să treacă prin experiențe greu de închipuit, până când ajunge sub protecția ciudatei, dar ocrotitoarei mătuși, Betsy Trotwood, care se va implica, cu tot sufletul său, în educația și bunăstarea materială și spirituală a copilului. Îl vom vedea crescând, transformându-se într-un tânăr șarmant și de nădejde care cunoaște împlinirea afectivă alături de frumoasa și înțelegătoarea Agnes Wickfield, care îi este, înainte de toate, cea mai bună și dragă prietenă.

    … la adolescență și primă tinerețe, poți să le ții companie, identificându-te uneori sau chiar pe tot parcursul cărții cu eroii unor legendare povești de dragoste. Astfel, poți fi umbra încântătoarei Anna Karenina, care, prin nurii săi, îl va seduce pe bogatul și ispititorul conte Vronski pentru care își va părăsi căminul, șocându-i pe moscoviți cu gestul său îndrăzneț. Plictisită peste măsură de austerul și fadul său soț, Alexei Alexandrovici Karenin, femeia se aruncă cu toată patima într-o relație extraconjugală scandaloasă, sortită de la început eșecului. Odată ce va fi trecut focul iubirii, iar dorul de propriul copil, Sacha, va deveni insuportabil, Anna simte nevoia de a ieși cât mai repede dintr-o legătură amoroasă, lipsită de sentimente adevărate, ce-i transformase existența în stare de prizonierat la … domiciliu. Condamnată și părăsită de toți, ea va recurge la gestul suicidului, care, oricât ar părea de ciudat, îi va reda demnitatea la care renunțase, fără să stea pe gânduri, ca la o cârpă murdară și inutilă.

Acompaniind-o pe Emma Bovary, eroina francezului Flaubert, poți surprinde teribilele derapaje sociale și conjugale ale unei femei care ținuse morțiș să cunoască deliciile iubirii pătimașe. Nemulțumită de propria-i existență și identitate, Emma își confecționează – nutrindu-și imaginația cu lecturi facile, pline de prinți și prințese, care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți – o alta, ajungând să nu se mai potrivească cu nicio realitate: nici cu lumea adevărată, aceea în care își ratează rolul de soție, de fiică și chiar de mamă, nici cu lumea plăsmuită, în care, crezându-se alta ( seducătoare, independentă, spirituală ),  trăiește două experiențe amoroase ilicite alături de doi bărbați care, deși sunt foarte diferiți, îi provoacă aceeași stare: dezamăgirea nemărginită și dezgustul, împins până la sila definitivă față de o societate, prin excelență masculină ( femeia nu are mamă, nu are prietene, nu are confidente, nu are rude, exceptându-l pe tatăl său, care va muri însă destul de repede ), cu care se va afla, finalmente și fatalmente, în dezacord.

Prinsă asemeni unei sălbăticiuni în cursa desfrâului și a unor datorii care cresc de la o zi la alta, Emma, iubită sincer numai de soțul său, blândul medic de țară Charles Bovary, își va lua viața, încheind astfel socotelile cu o lume cu care nu se potrivise deloc. Fie lumea a fost prea bună pentru ea, fie, dimpotrivă, lumea nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor ei.

    Orice ar fi ales însă cele două tragice eroine, dumnezeiesc de frumoase și dezgustător de impudice, destinul lor ar fi fost același: nefericit și așezat sub auspiciile ratării depline. Și una și cealaltă își vor târî atât propria existență, cât și pe aceea a familiei lor în vârtejul unor scandaluri care le vor lega mai întâi de stâlpul infamiei și apoi le vor grăbi execuția publică.

    Indiferent de durata actului lecturii, la finalul său, ai strania impresie că ești depeizat, complet străin de lumea adevărată, care ți se pare, paradoxal, vitregă și îndepărtată. Tu, lectorul, continui să trăiești într-un univers paralel, al cărților citite, în care te simți perfect adaptat și asimilat, fie însoțindu-ți peste tot personajul preferat, fie identificându-te măcar uneori cu acesta. Ajungi să spui cu nonșalanță: Eu sunt Anna! sau Eu sunt Emma Bovary!, compunându-ți măcar pentru o scurtă perioadă, o altă viață. Complet nouă și complet diferită de aceea în care viețuiești, în mod obișnuit!

     A citi mai înseamnă însă și a învăța, a descoperi esențele lumii de-aici, pământești, dar și ale lumii de dincolo, ale lumii cerești, a trăi miraculoase epifanii și, deci, a primi răspunsuri la toate interogațiile ce ți s-au ivit dramatic în minte și în suflet. Din rândurile cărților țâșnesc în șuvoi generos mari cugetători, rafinate spirite analitice și filosofice, care îți vorbesc cu înțelepciune despre viață și moarte, despre sensurile lor, despre timpul mic, al oamenilor, și despre timpul mare, al cosmosului, despre egoism sau, dimpotrivă, despre bunătate și altruism, despre frumosul sau despre urâtul existențial, despre cădere sau despre înălțare, despre toate câte se pot vorbi, căci un filosof sau un scriitor îți poate glăsui cu ușurință despre orice.

    Fără lectură te simți neputincios și, deși vrei să umpli golul, te comporți anapoda. Chiar dacă este ziuă, iar soarele este sus pe cer, simți nevoia să aprinzi un felinar și astfel înarmat încerci să pătrunzi cu privirea prin toate cotloanele lumii în care trăiești. Degeaba însă, căci, necitit fiind, ești asemenea unui om care, legat de mâini și de picioare, legat chiar și de grumaz, este silit a rămâne încremenit și a privi doar în fața sa. Inutilă este deci lumina soarelui și a felinarului, dacă întunericul minții te condamnă la o existență în care fântânile cunoașterii au apele secate sau legate și-nvinse! Înțelegându-ți nevolnicia, sfârșești prin a-ți zdrobi felinarul și a da cu pietre spre discul rotund și roșu al soarelui,  limitându-te la lumea ta întunecată care, te amăgește, transformându-te într-o târâtoare, iubitoare de umezeală și de umbră, de întuneric!

    Ceilalți, cei ispitiți de lumina aprinsă de focul astral, își lasă spiritul, ispitit de albastrul eter,să hoinărească și să se hrănească, iar și iar, cu merindele cărților, căpătând astfel harul de a vedea, noaptea, ceea ce plutește tainic peste piscurile cerului, iar, ziua, de a privi cu îndrăzneală la soare ale cărui talazuri, muiate în curcubeu, le îmbrățișează făptura întreagă.

La mulți ani frumoși tuturor cititorilor!