Ultimele două săptămâni aduseseră cu ele, printre atâtea alte întâmplări tipic românești, și sfârșitul caznelor adeseori sisifice ale liceenilor și părinților lor care susținuseră, împreună, examenul maturității. De aceea, afișarea rezultatelor inițiale, de dinaintea contestațiilor, chiar dacă nu strălucitoare în toate cazurile, îi făcuse pe mulți dintre acești adolescenți, ce se pregăteau să bată cu putere în poarta vieții, să se lepede cu repeziciune de cărți, de comentarii, de eseuri, de foi și foicele și să se lanseze cu energie pe toboganul distracțiilor fără număr. Nimic nelalocul lui, nimic bizar, ci numai o uriașă dorință de revărsare a unei energii, ce se cerea musai cheltuită după atâtea luni de restricții și de studiu neîntrerupt, care îi silise la izolare și singurătate și mai cu seamă la abandonarea unor tabieturi și obișnuințe care le aduceau atâta bucurie altă dată.

… Aceste sentimente o cuprinseseră, cu siguranță, și pe Maria Diana Cazacu, intrată, din nefericire, în conștiința tuturor românilor drept fata ucisă de urs. Fericită de a fi promovat bacalaureatul, tânăra moldoveancă, venită la București numai pentru a se instrui, s-a gândit să facă ceea ce îi plăcea cel mai mult pe lume: să meargă la munte, acolo unde potrivit unei fatidice premoniții, transpuse într-un mesaj postat pe rețelele de socializare, i-ar fi plăcut să trăiască o veșnicie. Și visul i s-a împlinit, căci cruda ei soartă a făcut în așa fel încât frumoasa ieșeancă a pierit chiar în paradisul montan.

Marți, 9 iulie, Diana însoțită de un băiat, bun prieten, dar nu și iubit, potrivit spuselor mamei sale, Laura Zaharia, a pătruns pe traseul cunoscut sub denumirea de Jepii Mici, o rută populară printre iubitorii Masivului Bucegi. Deși avuseseră în plan să urmeze o altă cale, tânăra și-a exprimat brusc și inexplicabil dorința de a urma poteca spre Cascada Urlătoarea, aflată undeva aproape de Valea Spumoasă. Nimic nu prevestea însă nenorocirea care avea să se întâmple, cei doi drumeți bucurându-se de frumusețile muntelui, de ale cărui taine nu erau străini. Numai că năpasta, care le fusese predestinată, avea să le răsară dinainte sub forma unei ursoaice june de o agresivitate anormală, deși este știut faptul că numai ursoaicele cu pui sau care alăptează sau exemplarele ce se simt în pericol se dedau la acte sângeroase. În acest caz, nimic din toate acestea și totuși…

Din cel dintâi moment al acestei blestemate întâlniri, evenimentele au început să se precipite cu o viteză uluitoare. Apărută din senin ( dintr-un copac din care-ar fi coborât?! ), ursoaica – căci se pare că ar fi fost o femelă de numai cinci- șase ani – a apucat-o pe fată de picior și a început să o târască mai întâi pe potecă, iar apoi prin vegetația bogată și înaltă, până ce au dispărut din raza vederii tânărului care, stupefiat de întâmplare, a pus mâna pe telefon și a sunat la 112, cerând ajutorul. Aproape, în același timp, același serviciu de urgență a fost apelat și de către victimă, fata relatând pe un ton din ce în ce mai agitat drama pe care o trăia: Era îngrozită… vă dați seama, țipa: Ursul se apropie din ce în ce mai amenințător!… Mă atacă! Mă atacă!, a spus șeful Salvamont Prahova, care devenise, fără să vrea, martorul indirect al unei tragedii fără margini. Așadar, fata, curajoasă din cale afară, a avut atâta tărie de caracter, încât a reușit să își folosească propriul telefon și să implore deznădăjduită ajutorul, chiar dacă se afla în gura fiarei. Din acest moment, faptele așa cum s-au întâmplat ele rămân oarecum învăluite în mister, căci tânărul ei însoțitor, al cărui nume nu se cunoaște ( din ce motive, nu se știe! ), nu a oferit prea multe amănunte, fapt ce a dat naștere la variante diferite: ba că atât ursul-vânător, cât și fata rănită au dispărut deodată, topindu-se în hăul unei prăpăstii, ba că fata, înspăimântată de animal și dornică să se salveze, a plonjat în râpa ce se deschidea periculos înaintea ei, fără să se mai gândească la altceva, ba că cel care a azvârlit-o 120 de metri în firul văii a fost, având mințile rătăcite, ticălosul urs. Indiferent de interpretare, sfârșitul rămâne același: Diana a murit în urma leziunilor suferite atât din pricina mușcăturilor făcute de sălbăticiune, cât și din pricina căzăturii de la înălțime, aceasta din urmă fiind de fapt ( potrivit autopsiei ) aceea care i-a provocat hemoragia internă, grăbindu-i tragicul final. Lângă ea a rămas într-un curios priveghi chiar ursul, care în ciuda încercărilor disperate ale salvatorilor, care au ajuns cât de repede s-a putut în văgăuna-mormânt, a rămas neclintit lângă corpul neînsuflețit al frumoasei Diana. Până la urmă, a fost și el împușcat, cele două trupuri lipsite de viață zăcând pentru puțin timp unul alături de altul pe un soi de altar de piatră al naturii care-și ceruse și luase, neîndurătoare, obolul.   

Moartea Dianei a deschis cutia Pandorei, căci multe întrebări rămase de ani de zile fără răspunsuri au reapărut pe buzele multora. Cum de a fost cu putință să se întâmple așa ceva? Drama trăită în 2021 de maratonistul Alexandru Crivăț, găsit decedat în Azuga, lângă bârlogul unei ursoaice, cu care se luptase pentru a scăpa, nu dispăruse din mintea multora. Cu toate acestea, autoritățile din zonă – fie că ne referim la cele din Bușteni, fie la cele de la Sinaia – nu au mișcat un deget, situație semnalată de către fostul șef al Gărzii de Mediu, Octavian Berceanu, care, riguros și în cunoștință de cauză, a atras atenția asupra factorilor care au favorizat nenorocirea: absența gardurilor electrice care ar fi trebuit plasate în zonele cu risc sporit; absența unui sanctuar destinat urșilor gunoieri sau puilor orfani, care ar fi putut și ar fi trebuit construit în județul Brașov, acolo unde se găsiseră de altfel și câteva mii de hectare ce-ar fi putut fi îngrădite sau ignorarea completă a hărții incidentelor om-urs, realizată cu pricepere de către fostul președinte al Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, George Garbacea, potrivit căreia cele mai multe neplăceri au fost înregistrate, de-a lungul timpului, cu precădere în două zone: Valea Prahovei- Brașov și Harghita-Covasna. De ce mai abitir aici? Pentru că în aceste zone, urșii au fost scoși treptat tot mai mult în afara habitatului lor obișnuit. Înfometați și lăsați la discreția prăduitorilor, iviți cel mai adesea sub forma unor oameni de bine, falși apărători ai drepturilor animalelor sălbatice, urșii nu au avut ce altceva să facă decât să coboare tot mai mult spre localități și spre gospodării, încercând în felul acesta să se chivernisească singuri. În aceste circumstanțe, nu ai cum să nu te întrebi: Cine este cu adevărat fiara?! Cine osândește cu nonșalanță la moarte oameni și urși deopotrivă, ademenit numai de gândul pricopsirii personale? Cel mai la îndemână exemplu pe care îl are oricine în minte sunt firește edilii acestor localități, care aleși și realeși uneori în mai multe mandate – precum Vlad Oprea, primar al orașului Sinaia de șase ori, încă din anul 2004! – dezvoltă găști mafiote care funcționează numai în numele unui singur imperativ: După noi potopul!… Să mai fure și alții, dacă mai au ce!  

… Și pentru a se spăla cât mai repede pe mâini de tragicele consecințe ale unei morți anunțate, autoritățile românești de la centru, adică Parlamentul de la București, s-au gândit să se întrunească într-o sesiune extraordinară care a avut loc ieri, luni-15 iulie, și să rezolve problema, ca de obicei, într-un mod heirupistic. Astfel, pe ordinea de zi s-a aflat și o Lege, care trecuse deja de Senat, potrivit căreia până la sfârșitul anului ar putea fi omorâți 481 de urși. De ce? Pentru că s-au gândit ei ( cât de greu le-o fi fost! ) că sunt prea mulți urși și nu avem ce să facem cu ei… Firește, dându-se liber la vânătoarea de urși, nu ar fi de mirare ca pădurile românești – cele care au mai rămas în picioare – să fie luate cu asalt de miliardari porniți în căutarea de trofee.

Indignarea este cu atât mai mare cu cât sunt instituții precum Asociația Cinegetică Sinaia care fix cu asta se ocupă: cu număratul, supravegheatul și relocarea, atunci când este cazul, a urșilor care sunt în plus, instituții care, din păcate, s-au dovedit a fi complet inutile. Ar fi interesant de știut cu ce s-au ocupat dumnealor ani de zile – probabil că managerul stabilimentului este manager de când se știe – de s-a ajuns la această situație care, chiar dacă empatizăm cu fiarele pădurii, trebuie rezolvată. Dar tupeul acestor indivizi obișnuiți să stea în capul trebii, precum președintele Asociației invocate anterior, este nemărginit, dovadă că ilustrul menționat nici măcar nu a catadicsit să vorbească cu jurnaliștii de la Pro Tv, care au fost obligați să se mulțumească cu câteva vorbe spuse de … portar.

Tragedia consumată, coroborată cu absența informațiilor exacte, lipsă ce naște o grămadă de întrebări– cine este tânărul însoțitor?, cât de sincer este acest băiat care vorbește despre moartea fetei ca despre un accident?, cui i s-a întocmit dosar penal pentru omor din culpă?, cei doi tineri au părăsit sau nu poteca marcată cu albastru?, ce se află în telefonul fetei la Galeria cu poze? -, precum și cu o întâmplare recentă, consumată pe traseul Transfăgărășanului – o femeie ieșită trei sferturi pe geamul unei mașini aflată în mers pentru a își face un selfie – i-ar putea împinge pe unii să se gândească la moartea violentă a Dianei ca la o urmare nefericită a unei dorințe teribiliste a ei, fie de a trăi senzații tari, fie de a face o fotografie în sălbăticie alături de o sălbăticiune. Suspiciunea, chiar dacă poate părea ofensatoare și nepotrivită în acest context în care cu toții deplângem dispariția prematură și violentă a unei tinere, frumoasă fizic și spiritual, este alimentată și de o experiență mai veche a Dianei care, aflată în drumeție pe muntele Tâmpa, fusese fugărită de asemenea de un urs, poveste împărtășită propriului tată și relatată acum cu lacrimi amare de îndurerata ei mamă.  

… Dincolo de toate speculațiile ce pot fi făcute, se distinge, așa cum se desparte uleiul de apă, un mare adevăr: oamenii, singurele făpturi înzestrate cu o conștiință superioară, sunt aceia care trebuie să dea seama de toate dramele care se petrec în lumea noastră. Însă fără o legislație riguros formulată, fără măsuri coercitive și pedepse aspre și mai ales fără specialiști competenți, integri și pasionați de munca lor, probabil că atât muntele cât și marea vor ucide, pe nesimțite, tot mai mulți români. În acest context, urșii și alte sălbăticiuni ca și ei, nu au nicio vină. Înzestrate cu instincte simple dar tari, aceste mamifere domesticizate cu de-a sila, pe marginea străzilor sau pe geamul mașinilor, nu își doresc nimic altceva decât să trăiască în pace în bârlogul lor, după străvechi obiceiuri. Înfometați și apoi abandonați, urșii au pornit, împotriva naturii lor, într-o nefastă transhumanță care-i poartă de acasă către nicăieri.  

… Batjocoriți și dresați contra voinței lor, și omul de rând și ursul hăituit se cațără cu anasâna pe sârma subțire a fiecărei zile, minunându-se la sfârșitul ei că încă mai trăiesc. Saltimbanci la circul vieții, și unul și altul joacă ruleta rusească, așteptându-se ca, în orice clipă, glonțul, adesea izbăvitor, să le pătrundă prin tâmplă…