Se aruncă în mijlocul patului fără să țină seama că, având adidașii murdari, va lăsa urme de noroi vâscos peste tot. Plouase mult, aproape fără încetare, din momentul în care părăsise în grabă orașul în care numele-i era compromis pentru totdeauna, până ajunsese, slavă Domnului!, aici, pe insula aceasta, unde avea rude multe și bogate. O parte din neamurile sale, mai ales bărbații, unchi, verișori sau nepoți, ocupaseră funcții însemnate și, după ce fuseseră prinși cu degetele și botul mânjite de mierea luată cu anasâna din borcanul interzis, luaseră calea exilului binefăcător, căci se bucurau, cât ar părea de ciudat, de mari beneficii și privilegii.

… se trezi, după ce ațipise vreo jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, căci gândurile negre se lăsaseră asupra lui grele precum plumbul. Chiar dacă era chinuit de presimțiri rele, zâmbi mânzește, dezgolindu-și dinții albi și ascuțiți, când își închipui mutra pe care o făcuseră anchetatorii când descoperiseră retragerea lui din scenă. Ar fi dat oricât să le vadă uimirea întipărită pe chip, atunci când mergând acasă și apoi la sediul primăriei… ia-l de unde nu-i! Doamne, cât sunt de proști! spuse cu glas tare, adresându-se pe rând polițiștilor, niște Dorei care săreau gardul, când poarta sau ușa erau deschise, dar și poporenilor săi, care-l credeau, indiferent de minciunile gogonate pe care le turna cu ușurința cu care respira.

Noaptea trecută le jucase un renghi de zile mari. După ce procurorul pe care-l avea la mână – căci era atât de ușor să îi prinzi cu mâța-n sac și să le-o arăți ori de câte ori o cereau interesele, și asta se întâmpla foarte des! -, îl sunase divulgându-i sentința ce urma să fie pronunțată abia ziua următoare,  interpretă o scenă desprinsă parcă din Scrisoarea pierdută a bietului Caragiale: având drapelul în spatele său ca fundal emoțional, începu să le vorbească credulilor de tipul lui papă-tot despre onestitate, despre dreptate, despre curaj și rolul lui în lupta cea mare ( care? numai el știa ), despre mămica și tăticu, și dă-i și luptă, și iar dă-i și luptă, până când  îl apucă plânsu chiar și pe el. Sunt dat dracu! Parol! Pe cuvânt de infractor! grăi, umflându-se în pene ca un cocoș pintenog obișnuit să dea ora exactă indiferent de gardul pe care se urca.

Își luă telefonul și îl deschise, dornic să afle vești. Plecarea sa în pripă născuse, așa cum se întâmpla de fiecare dată, multă dezbatere, multă fierbere, adică multă apă bătută-n piuă. Că o fi, că o păți, c-o fi laie, că-i bălaie, numai bâzdâgănii ale unor minți obosite, incapabile să vadă și să înțeleagă chiar și evidența. Și tocmai pe asta se bizuise și el și bine făcuse.

Era liber și asta conta cel mai mult! Nu-i mai păsa de nimeni, atâta vreme cât el și ale lui – măicuța și nevasta tinerică – se puteau bucura de aerul tare și curat al insulei, care era mai mereu scăldată în razele soarelui, care țâșneau de peste tot: din valurile înspumate, din nisipul fierbinte, dinlăuntrul scoicilor albe și lucioase, din bucățile de piatră, care, cu muchiile tăioase, stăteau ca niște guri uriașe deschise din care se întrezăreau colți mari și amenințători, sticlind în aerul incendiat și el. Dar nimic nu conta în afară de libertatea sa, care trebuia păstrată indiferent cât de mult l-ar fi costat!

… 24 noiembrie, vineri dimineața, la ora 07.49, primarul Cătălin Cherecheș a părăsit țara, trecând frontiera prin vama Petea din județul Satu Mare. Interesant, dar nu și surprinzător, este momentul pe care l-a ales pentru a-și lua tălpășița: ziua în care urma să fie dictată sentința în procesul care îi fusese deschis pentru mită în formă continuă în anul 2016, atunci când fusese prins în flagrant luând suma de ( numai ) 70.000 de lei pentru a numi pe cineva într-o funcție călduță în cadrul conducerii echipei de fotbal din oraș. Și de ceea ce s-a temut nu a scăpat: a primit 5 ani de închisoare cu executare! Fiind cu o clipă mai deștept decât toate autoritățile implicate în judecarea și supravegherea sa, Cherecheș a părăsit ( ce fler, domne, ce intuiție! ) țara la țanc, dându-le cu tifla tuturor celor care îl aveau în grijă. Și de-aci înainte, faptele s-au derulat cu viteza luminii: la 10.21 a fost dat în urmărire națională, la 18.00 în urmărire internațională și apoi a început o anchetă, care, probabil că va fâsâi o vreme și apoi, după un poc abia perceptibil, se va stinge ca prin farmec.

Ușor-ușor, că doar nu-i nicio grabă, au fost descifrate ultimele ceasuri petrecute de primarul-infractor în țara în care făcuse tot ceea ce avusese chef. Mai întâi, într-o transmisiune făcută, cică, live, joi noaptea, s-a plâns că, deși a fost complet nevinovat, i s-au făcut nedreptăți după nedreptăți, traiul devenindu-i amar ca mătrăguna: Am suferit umilința publică, însoțită de acuzații mincinoase, dar nu am renunțat la luptă, și la a-mi apăra onoarea mea și a familiei mele. Apoi, chiar înainte de a afla sentința ( pe care o știa de ore bune grație unei cârtițe vigilente și binevoitoare ), a fugit urmând un traseu ca într-un film cu mafioți… jalnici: a luat un taxi, pe al cărui șofer l-a plimbat după sine prin primărie, că mai avea niște treabă de făcut, iar șoferul cuminte s-a conformat, apoi, deși probabil că se săturaseră de taină, odată urcat în mașină nu a mai scos niciun cuvânt, mulțumindu-se a-i scrie șoferului pe parbriz ținta plimbării lor: Satu Mare. Aici, s-au oprit într-o stație de taxiuri de unde a luat, zice-se la întâmplare, o mașină oarecare, care de altfel l-a condus până la frontieră. Apoi, mare lovitură de teatru! Deși, nu avea niciun gând să săvârșească vreo infracțiune (!?), a prezentat agentului român un buletin valid, dar care nu era al său, ci al unui nepot de-al mamei sale, mai tânăr cu vreo zece ani decât fălcosul edil. Agentul, interpretat parcă de-un Fernandel idiotizat, a văzut că pasagerul din dreapta șoferului este don primar, dar pentru că buletinul era în… legalitate, l-a lăsat pe edilul, care era sub control judiciar și nu avea voie să părăsească țara sub nicio formă, să pășească în țara vecină, unde un alt agent, de data aceasta ungur, a verificat documentele și i-a dat și el liber la fuga în străinătate.

Desigur, după ultimele fapte comise, Cherecheș s-a mai ales cu alte două dosare penale: unul pentru trecerea frauduloasă a frontierei și altul pentru însușirea identității altcuiva, dar asta este, pare-se, ultima sa preocupare. Potrivit celor mai recente informații, odată ce a trecut granița, Cătălin Cherecheș a tăiat-o în Italia, dar nu oriunde, ci acolo unde mulți escroci de teapa lui s-au gândit să se retragă o vreme: insula Pantelleria, situată la vreo 100 de kilometri sud de Sicilia, de unde va fi, mai mult ca sigur, imposibil de extras și de adus în fața justiției. 

Acum, după fugă, evident plănuită în cele mai mici detalii și desfășurată cu complicitatea mai multor indivizi, în țară s-a declanșat o anchetă în urma căreia, se spune, vor cădea mai multe capete: al agentului de frontieră căruia i s-a părut că primarul seamănă identic cu nepotul său – căci, într-adevăr aveau fiecare câte un gogoloi c-un ciuf deasupra, așezat pe-un gât scurt și gros, doi ochi și chiar un nas… ciudată asemănare!-, al șefului Poliției de Frontieră, Victor Ștefan Ivașcu, a cărui demitere a fost anunțată repede, chiar vineri, de Ciolacu, precum și ale altor cinci șefi mari de la alte instituții polițienești. Ce mai contează însă de vreme ce acest pungaș este liber ca pasărea cerului și poate să se bucure în pace de toată agoniseala strânsă de el și măicuța lui, și cărată cu plăsuța de câțiva ani buni pentru a fi depusă într-un loc sigur în străinătate. Acum n-are altceva de făcut decât să toace liniștit ceea ce a adunat. Și a adunat, nu s-a jucat!

… se odihnise bine și după ce se dichisi, stând cu ochii țintă în oglinda uriașă din dressingul care gemea de plin ce era cu bunătăți vestimentare marca Milano – căci nu degeaba se afla aici! -, ieși pe ușă pentru a se întâlni cu oameni ca și el: pătați precum dalmațienii, bogați precum Cresus și căutați cu disperarea cu care copoii caută trufele negre.

Îi văzu de departe, așezați la o masă mai retrasă, dar plini de voie bună. Râdeau zgomotos și vorbeau românește, fără să se teamă că vor fi recunoscuți și săltați de autorități.

Zărindu-l aproape de ei, izbucniră în urale, bătând din palme și din picioare, ciocnind zgomotos paharele de cristal pe care le umpluseră cu cea mai fină șampanie. Era de necrezut! Încă unul de-ai lor reușise să le râdă drept în nas unor agenți și funcționari care, prin proasta lor pregătire, prin dezinteresul față de propria meserie, prin apetența pentru furt și pentru compromis, arătaseră o dată în plus de ce nu avem nici măcar dreptul să ridicăm ochii spre Schengen.

Se așeză și el și începu să le-nșire de-a fir a păr propria-i poveste. Cuvintele lui erau însoțite de exclamații și interjecții onomatopeice, pe care, fără nicio cenzură, le lăsară să curgă gârlă, potențând astfel grozăvia relatării. La sfârșit, le arătă un articol a cărui lectură le produse hohote atât de puternice, încât aproape că se înecară în propriul lor râs. Cu mâinile tremurânde și cu vocea gâtuită de amuzament, Cherecheș le citea cu obișnuita-i aroganță și insolență rândurile care ascundeau motivul distracției lor teribile: „Justiția are viitor! Și cea care m-a convins de asta este o fetiță de numai 12 ani, care mi-a spus că vrea să devină judecătoare. Azi de dimineață s-a întâmplat asta, în fața Palatului de Justiție din Baia-Mare!

Doamne, cât este de slabă de înger sau mai degrabă de îngeri și de toți sfinții! rosti primarul fugar, închinând un pahar și rugându-se pentru sănătatea Alinei Gorghiu, căci, atâta timp cât era sănătoasă și rămânea în funcție, ei puteau să ducă un trai pe vătrai, așa cum nu se mai pomenise.