Sentimentele înnobilează omul, dar tot ele sunt acelea care îl golesc de umanitate și îl pulverizează, prefăcându-l în mii de fărâme, care, asemenea cioburilor sparte și risipite apoi în cotloane neștiute, sunt imposibil de (re)însumat, sub forma unui întreg… Niște harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi, vorba amicului Ion Barbu, care sunt incapabile să istovească cântecul, adică să fac om din neom, din cel care s-a lăsat să fie secătuit de toate comorile sale, pe care n-a știut a le prețui… Simțămintele și apucăturile omenești sunt, cele mai multe, păguboase, frângând zborul ființei spre înalt și osândind-o să viețuiască apoi strâns legată la ochi și la gură pentru a nu mai putea zări strălucirea astrală și a nu se mai lăsa îmbătată cu licoarea opalină a veșniciei.

… Cele mai rele sunt impulsurile care lovesc, distrugând, nu destine individuale, ci colective, destinele unor comunități mai restrânse sau, dimpotrivă, mai largi și mai numeroase, soarta unor neamuri întregi, care, aflate într-un ev de criză identitară, se lasă înfrânte. În ceea ce ne privește pe noi, pe români, lucrurile sunt foarte simple și limpezi. Pentru a ne simți bine deconstruim, fără a așeza ceva în loc, și ucidem stafiile moșilor noștri într-o clipită, omorându-ne în felul acesta întregul trecut: Ștefan cel Mare nu a fost chiar atât de mare, ba chiar un pitic, vărsătoriu de sânge nevinovatu și mare iubăreț, Mihai Viteazu a fost o mămăligă, iar dacii înșiși, până una alta, niște sărmani, niște cerșetori care se hrăneau cu aerul munților și fructele pădurilor, luându-se la întrecere, pentru a supraviețui, cu păsările cerului și cu animalele dimprejur. 

În ultimul timp, am devenit experți mai cu seamă în defăimarea și ridiculizarea publică nu atât a unor politici sau strategii, cât mai degrabă a unor compatrioți, care ne servesc și mai bine interesele dacă se nimeresc a fi deja decedați. Adică incapabili să se ia la trântă cu noi, apărându-și cauza. În aceste circumstanțe, statuile și portretele marilor noștri gânditori sau domnitori au fost despuiate de sens, prefăcute în niște piese de decor numai bune de adunat într-un muzeu al cavalerilor tristei figuri, al acelora care, naivi, au crezut în necesitatea și justețea faptelor lor.

Năravul care ne-a devenit stil de a fi, demitizarea propriei noastre istorii și demitologizarea bravilor noștri eroi naționali – atât de puțini la număr și tocmai de aceea atât de inestimabili! -, a adâncit perioada, (care pare fără sfârșit), de frământare, de tensiune socială și politică năucitoare, ce ne-a târât în niște ape tulburi care amenință a ne înghiți cu totul. Rătăcim printre concepte, clasificări și teorii, fără să fim în stare să spunem cu certitudine ce ideologii sunt împărtășite de cei care aspiră să devină păstorul cel bun al turmei lipsite de apărare. Suntem prinși ca într-o menghină între globaliștii soroșiști și suveraniștii extremiști, fără să putem stabili dintr-o suflare ce culoare are pielea de pe ei. Și mai ales ce le poate aceasta!

Neavând simțul ridicolului și înclinați să ne pierdem timpul cu farafastâcuri lingvistice, plutim în derivă, ținând strâns în brațe ca pe niște colaci de salvare niște noțiuni goale precum nucile lipsite de miez, care mai rău ne împăienjenesc mintea și mai tare ne amăgesc. Globalism, etnocentrism nostalgic, populism etnocentric, naționalism civic, conservatorism, progresism, neocomunism și așa la nesfârșit într-un șir fără coadă de termeni care nu ne ajută la nimic. Ba dimpotrivă!

… Astăzi este mai rău ca oricând, deoarece, viețuind printre antimodele și antieroi, ni s-a confiscat chiar și dreptul de a demitiza. Nu mai avem pe cine beșteli și constatarea ne-a aneantizat întreaga existență. Degeaba ne uităm de jur împrejur, disperați, căutând, printre noi, figuri exemplare, predispuse mai întâi mitologizării și apoi demitologizării, încercarea noastră fiind în zadar. Nimeni de nicăieri!

Află de la mine (spunea înțeleptul Sorescu)! … Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.

Și atunci, am făcut singurul lucru pe care îl mai puteam face: am privit în ograda vecinilor noștri, sperând a găsi la ei ceea ce ne lipsea nouă. Și bine am făcut căci acolo, la hotarul dintre război și pace, l-am descoperit pe el: comediantul ce și-a închinat viața, cu totul, țării sale!

… Ivit pe lume în 1978, în orașul Krivoi Rog din Ucraina de Est, în sânul unei familii de evrei, Volodimir Zelenski a avut o evoluție firească, marcată când și când de hazard, care, l-a împins pe de lături de drumul comun pe care au apucat toți cunoscuții și colegii săi. Așa se face că, deși a absolvit Universitatea Națională de Economie din Kiev, obținând o diplomă în drept, a naufragiat în lumea divertismentului și a televiziunii, producând emisiuni – în calitate de cofondator al unei mari companii TV – pentru o rețea deținută de un oligarh controversat, Igor Kolomoiski, care i-a marcat, pozitiv, începutul carierei, dar care, din păcate, l-a și compromis. Este de notorietate faptul că, ajutându-l în demersul său de a deveni președinte, Kolomoiski (anchetat în SUA pentru posibile fraude și spălare de bani) l-a transformat într-un soi de marionetă cu sfoară, dispusă – potrivit scepticilor, care și pe acolo se găsesc ca ciupercile după ploaie – a se lăsa dirijată după bunul plac al păpușarului.

Nimic însă din toate acestea, căci Zelenski a urmat docil și profetic linia albă a destinului personajului pe care l-a interpretat în serialul ce a rulat din 2015 până în 2019, intitulat, fatalist, Sluga naroda, adică Sluga poporului! Jucând rolul unui profesor de istorie de liceu – ce farsă a ursitei! -, onest și inocent, Vasiliy Petrovich Goloborodko, căci așa se numește, devine președintele Ucrainei, după ce unul dintre cursanții săi îl face viral, surprinzându-l într-un moment în care își exprima dezacordul și disprețul față de corupția guvernamentală.

Lăsându-se în continuare ghidat de soartă, Volodimir s-a înscris în cursa alegerilor prezidențiale, anunțându-și intenția, aproape ca pe o farsă, în ajunul Anului Nou, pe 31 decembrie 2018: Dragi ucraineni, promit să candidez la președinția Ucrainei și îmi îndeplinesc imediat promisiunea: candidez la președinția Ucrainei. Hai, s-o facem împreună! La mulți ani! Vă felicit, veți avea un nou slujitor al poporului!

Așa cum era de așteptat campania sa electorală a exploatat la maximum fabula din film, Zelenski înfățișându-se în fața poporului său ca un om normal, care se enervează și se supără, alcătuit din carne și oase, care își face un scop existențial din confruntarea cu politicienii corupți. Nefiind în niciun fel cosmetizat, Zelenski a câștigat, în cele din urmă, inima încercatului său neam care l-a votat într-un număr covârșitor, ajungând astfel să câștige scrutinul electoral cu un neverosimil 73%!

Bietul de el, nicio clipă nu i-a trecut prin minte la ce car greu s-a înhămat! Devenind lider într-o epocă întunecată, Zelenski s-a văzut pus în situația de a da piept cu uraganul, nu cel ridicat de semilună, ci de diabolismul estetizat al șiretului Putin, care i-a supus și pe el și pe ai lui la cazne greu de închipuit. Cu toate acestea și în ciuda unor momente destule de dese de slăbiciune, când a părut să fie înfrânt, Zelenski a continuat, încăpățânat, să lucreze în interesul propriului popor.

… Totul a mers strună – am putea spune stând relaxați departe de drone, de bombe, de foc – până la revenirea la cârma Americii a lui Donald Trump, care, precum Tatăl Ceresc, s-a pogorât din nou pe pământul american, avându-i de-a dreapta și de-a stânga lui pe șturlubaticii J.D. Vance și Elon Musk. Demolatori, cei trei s-au pus pe ruinarea tuturor relațiilor de prietenie și de ajutor reciproc, care fuseseră consolidate pe timpul inofensivului și blajinului Biden și care, fără excepție, serviseră președintelui Zelenski și țării acestuia, dar și Europei întregi.

Schimbarea de macaz, preconizată de altfel de toți cei care îl cunoșteau pe labilul Donald, a fost evidentă încă din timpul întâlnirii dintre cei doi lideri, din februarie 2025, la legendara Casă Albă, întâlnire ce-a scos la suprafață furii și frustrări fără număr din partea amândurora. Interogat agresiv de ce nu a tratat cu respectul cuvenit acest moment – al înfățișării dinaintea trufașilor americani -, îmbrăcând un costum elegant și punându-și în picioare niște pantofi scumpi, curajosul Vlodimir le-a dat peste nas și cu tifla totodată, spunându-le că va opta pentru o altă ținută și un alt vibe doar atunci când țara sa va înceta să mai fie îndoliată. Temele abordate, respectiv datoria de sute de miliarde de dolari făcută de Ucraina – chiar dacă Biden și guvernul său îi ajutaseră pe ucraineni fără a avea pretenția de a mai primi ceva înapoi -, precum și delicata problemă a metalelor și pământurilor rare, au încins spiritele atât de tare, încât, până la  urmă, sărmanului patriot Zelenski i s-a arătat ușa, fiind poftit să piară dinaintea privirii lor prețioase.

… Cu toții, spectatori pătimași sau neutri, au fost de acord că aroganței nesuferite și nemărginite a americanilor, Zelenski, însuflețit de dragostea față de glia lui strămoșească, le-a răspuns cu demnitate și curaj. Deloc intimidat de obrăznicia lui J.D. Vance, care are impresia că este el însuși buricul pământului, sau de brutalitatea președintelui Trump, care are delicatețea unui hipopotam,Volodimir Zelenski le-a ținut o adevărată lecție de patriotism și devotament, de asumare a unui mare rol istoric, până la capăt, chiar dacă asta înseamnă până la sfârșitul zilelor sale.     

La fel de iritat de calitățile acestui președinte patriot este și tătucu Putin, care se arată pregătit a face orice compromis numai pentru a scăpa de acest individ care s-a dovedit a fi o nucă extrem de tare, până acum imposibil de crăpat. De aceea, i-a trecut prin minte să forțeze înlăturarea de la putere a acestuia și înlocuirea lui cu un lider contorsionist, mai maleabil, și, desigur, simpatizant al Kremlinului.

Rezistența și încăpățânarea dovedite de Zelenski au fost de ajutor, până acum, Europei întregi, implicit și României. Ca urmare, singura atitudine firească a fiecăruia dintre noi este aceea de a îl mitiza – fără a îl demitiza ulterior – pe acest bărbat care, în ciuda staturii sale mărunțele, s-a dovedit a fi tare și mare cât un munte, un soi de garant al păcii de pe întregul continent.

… În schimb, la noi în țară, de peste tot, ne întâmpină același gol flămând. Nicăieri nu poate fi zărit nici măcar un singur om pe care grație eroismului său și iubirii nețărmurite față de țară să îl putem transforma într-un mit, într-o sfântă icoană în fața căreia să putem îngenunchea smeriți.

Într-o lume aflată în degringoladă, populată de indivizi defecți, este o mare nevoie de lideri curajoși, în stare să tragă după ei un popor, oferind exemplul personal drept singură cale de urmat.

N-aveţi nicio teamă când sunteţi lângă mine: nu s-a turnat obuzul care să-l ucidă pe generalul Grigorescu!, striga acest curajos conducător pe câmpul de luptă, mobilizându-și oștenii.

… Azi, militarii noștri, lehămetiți de actele de vitejie, părăsesc rânduri-rânduri armata, luându-și concediu sub pretextul de a face pe baby-sitterii cu propriii lor copii când, în realitate, se joacă de-a mercenarii prin Congo și își rotunjesc bine veniturile … Cu o așa atitudine și o așa mare goană după căpătuială individuală nu este de mirare că am rămas fără eroi!