Ho, ho, ho! Se rostogolește în cascadă de pretutindeni – întrerupt uneori numai de versurile colindelor cântate de ( nemuritorul ) Ștefan Hrușcă -, trâmbițând venirea sărbătorilor de iarnă. Toată lumea a intrat într-o febră aparte a pregătirilor, care … m-a mușcat și pe mine.

Indiferent de starea lor materială, familiile trăiesc toate la fel sentimentul de fericire ( cred că Dostoievski a spus-o!), izvorât inițial chiar din simpla împărțire, aproape proletărească, a unor sarcini care nu pot fi refuzate:  tații sunt responsabili cu achiziționarea unui brad, care musai să fie cel mai bogat, cel mai frumos și cel mai ieftin, dacă se poate; mămicile, însărcinate cu prepararea, chiar dacă cu ceva nervi și lacrimi, a unor bucate alese, cosmopolite, menite să  îi impresioneze pe musafiri; tinerele domnișorele, intrate în fibrilații, preocupate, în exclusivitate, de outfitul serilor provocatoare ce urmează a fi trăite în mijlocul grupului de prieteni, care trebuie neapărat șocat prin vestimentația în trend și coafura înălțată precum ciuperca de un celebru hairstylist ( cel mai scump, că așa-i de bon ton! ) și, în fine, băiatu mamei ( mândria casei!), rugat să facă rost de niște artificii ca lumea, nu ca acelea de anul trecut, când vânzătorul s-a râs de tine…

   Numai muzica este trăită diferit, căci acorduri imposibil de împăcat se revarsă, balcanicește, de peste tot: puțin Florin Salam cu versuri de mare adâncime filosofică, puțină Irina Loghin, evident, după ce și-a bătut obrajii pentru a netezi calea frumosului tril ( ! ), puțină  Theo Rose, care, clonată, pare să fie peste tot: fie în carne și oase ( la vreun spectacol organizat de Olguța! ), fie cu vocea, fie cu poza, risipită pretutindeni: pe blocuri, după blocuri, între blocuri și, firește, … în apartamentele blocurilor.

   Este ca un coșmar, darnimic surprinzător, în afara senzației stranii că a încremenit timpul …

   O altă iarnă, o altă vârstă, dar aceleași păcătoase năravuri! Mi-am spus cu năduf, fiindu-mi clar că noi, românii, ne dovedim extrem de rezistenți la schimbare, … al naibii de reticenți în fața noului! Aneantizați. De ce să schimb ceva? Se întreabă orice duduiță, care, docilă, se lasă instruită cum se cuvine, după modelul Vitoriei Lipan ce și-a domolit fiica ispitită de civilizație printr-o zdravănă urecheală … lingvistică: Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de astea și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu! Altfel îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău. Atitudinea nefastă poate fi descrisă folosind și masculinul singular. Evident, nu genul dictează un anumit tip de comportament, ci gena, apartenența fiecărui individ la un neam sau o familie, care îi împrumută, inevitabil, apucăturile sale.

   Amărăciunea reflecțiunii mele se află în strânsă legătură cu o întâmplare, aproape banală, la a cărei desfășurare doar am asistat, dar care m-a urmărit ca o stafie zile întregi ( din pricina tristeții nefirești a protagonistei ei! ), devenind pre-textul conținutului meu de azi!

    Aflându-mă într-una din zilele săptămânii trecute, în fața propriei școli,în plin proces de vânătoare a unui taxiu – vorba unei academiciene – am fost atrasă de schimbul de replici ce țâșneau grăbite de pe buzele a două copilițe, probabil eleve în clasa a cincea sau a șasea. Așadar, ne aflam cu toatele în cochetul părculeț din fața colegiului, pe două băncuțe așezate strategic față-n față sub coroana, chiar dacă desfrunzită, a unei frumoase magnolii, care a devenit pentru liceenii îndrăgostiți punct de întâlnire și prim sărut învăluit, vara, în parfumul florilor ei.

    Cele două fetițe, care prin simpla lor prezență nu ar fi atras atenția nimănui, căci nu posedau nimic care să le fi făcut … vizibile, mi-au stârnit curiozitatea prin ceea ce își spuneau. Minione, slăbuțe, aceeași înălțime de parcă ar fi fost trase printr-o matriță metalică, niște hăinuțe obișnuite – sigur nu erau de la mall! … le-aș fi recunoscut, că doar trecusem pe-acolo, radiografiind fiecare raionaș și fiecare răftuleț! – și niște ghiozdănele care m-au uluit, nu prin … brand-ul afișat, ci prin volumul lor, căci păreau a fi umflate cu aer, dobândind aspectul unor baloane uriașe, în stare să poarte oriunde orice grațioasă coană Chiriță.

   Una dintre ele, gătită, probabil de o mamă extrem de grijulie, avea pe cap o căciuliță roșie, ce părea foarte groasă și se termina cu un moț, care-i dădea un aer … nefericit. Ba mai mult, o stingherea, căci, ca într-un ritual supărător, simțea nevoia să și-o potrivească, din când în când, cu un gest care trăda iritarea. Bine sfătuită de acasă, fetița nu a renunțat la prețiosul accesoriu care nu îi făcea nicio plăcere.

–         Ce îți va aduce, anul acesta, moș Crăciun? Am auzit-o întrebând, după care a mușcat, fără convingere, din jumătatea ei de covrig.

–         Nu știu, i-a răspuns cealaltă, nu i-am scris până acum, și, dornică de joacă, s-a ridicat de pe băncuța pe care stătuseră, până atunci, strâns lipite una de alta.

   Abandonată, fetița … cu moț și-a continuat firul gândului început, vorbind ca pentru sine: Mie mi-aduce o pijama, știi … o pijama cu desenele mele preferate ( și a spus numele unui desen sau al unei mărci, fără ca eu să fi înțeles despre ce este vorba, dar, la fel ca rândul trecut, nu a smuls nicio reacție). Și o rochiță, dar știi … o rochiță frumoasă, de catifea… Cuvintele dar și rochița, care parcă mi-au explodat în timpane, m-au dumirit: darurile, care urmau să îi fie oferite, erau pe gustul egoistului moș, nu pe al său.

   Deodată s-a ridicat și, cu un fâlfâit supărător al mânecilor paltonașului de fâș, mi-a trecut grăbită prin față, îndreptându-se spre o tânără care, după ce i-a făcut, discret, un semn cu capul ( tradus: Uite mașina acolo, urcă în ea! ), a ignorat-o cu totul, continuându-și senină taina începută deja cu alte două femei, care parcă o vrăjiseră … Cine știe ce mari și grave probleme de-ale învățământului rezolvau: vreun profesor prost pregătit sau prost pe de-a-ntregul, vreo sală de clasă nesatisfăcător utilată, vreo mămică nărăvașă care, nefăcând parte din clubul lor, trebuia adusă pe calea cea bună, și câte și mai câte…

   La rându-mi, am rămas singură, având alături însă un morman de cutii și pachete pe care le achiziționasem cu o foame nebună înainte de a ajunge la ore, într-o raită pe care o dădusem pe la mall, ca orice doamnă din provincie care se respectă! În contextul descris, m-au făcut să mă simt ca o caraghioasă, devenind brusc o povară cumplită. Parcă mi-era rușine și sentimentul, agasant, creștea dureros în intensitate.

   Urcată, până la urmă, cu chiu cu vai ( ca-ntr-o nereușită peliculă cu Stan și Bran )  într-o mașină care părea atât de mică, … m-am simțit invadată de amintiri din epoca de aur, pe care am prins-o în anii copilăriei mele. Atunci, totul era fie foarte puțin, fie foarte urât, fie foarte la fel – cel puțin ca vestimentație – pentru toți: același croi, aceeași culoare, aceeași textură. O strivitoare tendință de egalizare a tuturor!

   De aceea, nici moșii sfinți nu aduceau niciodată, sau aproape niciodată, ceva pe sufletul copiilor.

   Din fericire, nu a fost și cazul meu! Abia acum, în timp ce scriu, îmi dau seama cât de iubită și de răsfățată am fost de moș Crăciun, care, la sfatul altruiștilor mei părinți, mă surprindea mereu … Eram de vârsta celor două copile, probabil, când am primit primul meu set de bijuterii de aur … un lănțișor și niște cerceluși la modă, cu niște cerculețe grele, încărcate cu prețiosul metal … Nu le mai am … le-am rătăcit pe undeva, dar bucuria pe care mi-au provocat-o în acel an a rămas la fel de vie! Nu valoarea materială a darului primit m-a fericit, ci miracolul înfăptuit! De aceea, pentru asta, și pentru multe altele, vă spun și acum: Mii de plecăciuni, bunuții mei buni!

   Revenind la eroina întâmplării relatate, am convingerea că aceasta a fost și va mai fi, din păcate, o vreme victima mamei sale care, la rându-i, în toți anii copilăriei, primise probabil aceleași miraculoase daruri fără a riposta … Educată în acest spirit, inofensiva făptură se va metamorfoza transformându-se într-o mămică gospodină care va ști și ea, asemenea mamei sale,  ce miracol ar trebui să trăiască propriul copil. M-am gândit – și gândul m-a cutremurat!- că moș Gerilă ( sinistrul moș al epocii apuse!) trăiește încă și … l-a ucis pe moș Crăciun!

   Sunt experiențe care, trăite în copilărie, îi marchează pe oameni definitiv. Așa se explică numărul copleșitor de mare al părinților care, prinși în caruselul amețitor al vieții, în vertijul cotidian, uită să trăiască în același prezent cu copiii lor, să îi privească și, mai important!, să îi vadă.

Adică să le descopere sentimentele, trăirile și stările nude, așa cum sunt, nu cum cred ei că ar trebui să fie acestea …, adică potrivite vârstei sau statutului social, în numele cărora li ( lor, copiilor ) se interzice manifestarea celor mai simple gesturi și fapte, taxate cu brutalitate imediat: Nu te mai maimuțări atât! … Nu te mai boci ca o fetiță!…Nu mă face de râs, mă cunoaște atâta lume!… Dacă ei, părinții, n-au murit, când li s-a refuzat ceva, nu o să moară nici micuții lor! Nu ești mai cu moț decât mine, decât maică – ta sau decât soru-ta, auzi peste tot.

Trăind în patria lui Nu ești mai breaz!, copiii se lasă – nici nu au ce altceva să facă ( sărmanii! ), pentru că, dacă ar riposta, ar fi niște copii răi, obraznici și, mai ales,  nerecunoscători! – acoperiți de o pătură din ce în ce mai groasă de blazare, de frustrare care îi golește de orice demnitate. Învață să trăiască umblând, printre semenii lor, cu privirea în jos sau ca orbii. Fără să vadă și fără să vrea să fie văzuți de ceilalți. Așa ca niște bizare fantome, cărora le este rușine cu propria lor prezență în lume!

   Aflându-ne încă în săptămâna sfântă, în timpul sacru al lui Moș Crăciun, vă reamintesc cu smerenie că această sărbătoare înseamnă înainte de toate, familie, ființe dragi alături, emoție pură și iubire revărsată din belșug! Ea nu poate fi imaginată, în singurătate, căci numai o trăire alături de ceilalți, poate aduce laolaltă, într-o perfectă convergență, toate datele unei vieți pe-trecute împreună, unei vieți împlinite.

   Pentru că însemnăm ceva numai în prezența altora, vă recomand să profesați, măcar acum în aceste magice zile, învățătura Fă ce-ți place și cum îți place! Sau Ia ce-ți place!, oferindu-le copiilor voștri dreptul de a încerca rolul atât de râvnit al Fiului Risipitor ( citește Noica! ), care, trăind liber și experimentând orice – înecându-se în valurile mari ( ascultă The Motans! ) -, va fi mai câștigat decât dacă ar urma calea eticului Fă ce trebuie!

Ș-apoi, cine știe cu certitudine ce trebuie …?!

CRĂCIUN FERICIT ȘI LINIȘTIT TUTUROR!