Că suntem un popor de paranoici incurabili, asta o știe chiar și copilul de țâță. De aceea nu-i de mirare faptul că, de dimineața până seara, ne jeluim și ne văicărim precum rugătoarele bătrânului Eschil, rupându-ne părul din cap, nemulțumiți de ceea ce ne-a rezervat soarta mașteră. Întrebări grele, metafizice ne deranjează circumvoluțiunile creierașului mic cât bobul de neghină, învolburându-i valurile atât de tare, încât îi schimbă întruna forma geografică vătămându-l, dar asta nu pare să ne miște prea tare. Continuăm să ne interogăm pătimaș și ridicol, scoțându-ne la iveală, mai mereu, subțirimea cugetului, care pare decis să invoce și să osândească necurmat momentul facerii istorice a plângăciosului nostru neam: De ce, Doamne, ne-ai născut la o margine de lume? De ce, Doamne, ne-ai făcut mici și neînsemnați, ursindu-ne să trăim precum guvizii cei mulți într-un borcan de muștar cu sticlă opacă?… Și tot așa mai departe într-un bocet universal, care îi face pe ceilalți să își întoarcă dezgustați capul de la noi, abandonându-ne ca pe niște creaturi stranii.

Dincolo de speculațiile care pot fi făcute în sensul propus, rămâne certă o anumită realitate, ce-i drept copleșitoare în esența ei: oamenii, în genere, și românii în mod particular sunt înclinați să descopere mai degrabă paiul din ochii altora și nicidecum bârnele din propriii lor ochi. Având sentimentul unei nedreptăți milenare, rătăcim cu greutate pe ogorul propriei noastre existențe, convinși fiind că suntem cei mai urgisiți bipezi cărora le-a fost dat să trăiască pe acest steril gogoloi de lut. Și, acestei nefaste disperări cu care ne-am născut, ne-am gândit să îi mai adăugăm, vătămător, ceva: o invidie absolută, fără cusur, care ne ciuntește ființa, betegindu-ne sufletul. 

Alienați și dușmănoși, ranchiunoși și găunoși precum copacii mâncați pe dinăuntrul lor de carii care nu lâncezesc o clipă, ne prefacem că trăim de dragul propriei noastre vieți, dar nu izbutim altceva decât să contorizăm existența altora și să suferim cumplit, ori de câte ori aceștia izbândesc… Adică, în loc să ne bucurăm de viața noastră, cu reușitele și nereușitele ei, ne mărginim la a tulbura rostul altora, pizmuindu-i neîncetat. Suntem precum o hoardă de Pepeleni – urmași ai năzdrăvanului Pepelea – care ne-am vândut casa părintească, având o unică exigență: să lăsăm în ea un cui. Apoi, cuprinși de neastâmpăr, facem raiduri repetate în avuția devenită a altuia numai pentru a atârna pe cuiul nostru o traistă cu brânză și ceapă, pe care ne prefacem a o uita numai pentru a răvăși și stomacul și existența celui pe care nu avem ochi să îl vedem și, mai rău, pe care îl învinovățim de cumplite mașinațiuni cu ajutorul cărora, oneros, a pus mâna pe ce era al nostru.   

Și, după ce că eram cocoșați de deznădejde și scepticism încă de la născare, căci așa este făcut aluatul din care am fost modelați, ne întrecem în a inventa, zilnic, noi și noi semințe de zâzanie, care să sporească vrăjmășia și să ne urce măcar câteva trepte în plus pe scara disperării individuale.

… Unul dintre motivele contemporane, care aruncă pisica moartă în ograda profesorimii românești, o reprezintă metodologia de acordare a gradației de merit, care reprezintă ceva, respectiv 25% din salariul de bază, și tocmai de aceea a început să fie vânată mai abitir decât metalele și pământurile rare. Răsfoind-o chiar și în grabă, nu poți să nu constați că această documentație este făcută cu dedicație, având un caracter elitist, care nu urmărește a recompensa pe dascălii cu adevărat merituoși, înzestrați cu vocație și devotament, ci a răsplăti o protipendadă dăscălească de… mucava.  

Că este așa și nu o simplă apreciere subiectivă o dovedește punctajul pe care marii strategi educaționali – care s-au ocupat cu distribuirea punctișoarelor, potrivit criteriilor înșiruite precum mărgelușele pe ața de nylon – l-au fixat fiecărui compartiment alcătuitor.

Bunăoară, la primul criteriu, acela al activităților complexe cu valoare instructiv-educativă, figurează și segmentul intitulat prețios: Performanțe dovedite în pregătirea elevilor distinși la olimpiade școlare și/sau concursuri de profil corelat cu disciplina predată, materializate prin obținerea premiilor I, II, III, mențiunilor/premiilor și mențiunilor speciale la etapa județeană/a sectoarelor municipiului București/interjudețeană/națională/internațională, incluse în programul de activități și în calendarul inspectoratului școlar/Ministerului Educației și/sau pregătirea loturilor olimpice de elevi. Toate bune și frumoase până la acordarea punctajului aferent și la nota inserată, care sună în felul următor: Notă!Punctajele se pot cumula în limita maximă de 10 puncte. Potrivit stupizeniei citate, dacă un profesor cu adevărat meseriaș a obținut cu elevii pe care i-a pregătit mai multe premii, nu poate beneficia de punctele aferente fiecărei distincții în parte, pentru că s-ar depăși maximul de 10 puncte fixat de acești lucrători din birouri-cazemate care n-au habar cât de mult se muncește pentru fiecare performanță obținută. De aceea, le-aș recomanda acestor dascăli – care fac posibilă transformarea idealului măreț al fiecărui școlărel, preocupat de starea de excelență, în faptă – să lucreze cu numai 2-3 copii, abandonându-i pe toți ceilalți, ale căror merite sunt punctate cu zero, atunci când vine vorba de recompensarea profesorului îndrumător. Munca patriotică a încetat odată cu sugrumarea comunismului, în orice societate democratică fiind prețuită și financiar orice izbândă, numai la noi, și mai cu seamă în învățământ… NU!

Desigur, o asemenea barieră așezată, firește, intenționat are o explicație: profesorii care obțin, an de an, performanțe la care cei mai mulți tovarăși de-ai lor, mediocri și superficiali, nici măcar nu îndrăznesc să viseze, sunt foarte puțini, nu fac parte din găști sociale sau politice puternice și au o coloană vertebrală care – al naibii șir osos! – refuză să se îndoaie. Stă dreaptă băț și inflexibilitatea ei îi scoate din minți pe cei care trăiesc și muncesc numai în cârdășie. Ei sunt asemenea mistrețului cu colți de argint, după care gonesc maidanezii, care latră amenințător numai atunci când alături de ei sunt și alții asemenea lor. Și-atunci, dacă nu se lasă prinși în haită, la ce bun să fie recompensați?!…

O altă bizarerie este dezvoltată la punctul i, descris astfel: Participarea, în calitate de autor/coautor, la elaborarea de manuale școlare aprobate de Ministerul Educației, la evaluarea/reevaluarea proiectelor de manuale școlare, la traducerea manualelor școlare din limba română într-o limbă a unei minorități naționale (învățământ cu predare în limba maternă) sau la conceperea unor resurse educaționale deschise/auxiliare curriculare pentru disciplinele de studiu/mijloace de învățământ, oferite gratuit pentru a asigura accesul elevilor, profesorilor și părinților la materiale educaționale de calitate. Pentru această calitate, de mari scriitori de cărți didactice de orice fel, gânditorii au oferit 12 puncte, cu două mai multe decât pentru reușitele exemplare obținute de elevi și profesorii lor îndrumători, singurul criteriu de altfel care stabilește și menține, ulterior, renumele unei școli. Este limpede ca lumina zilei că această normă a fost inventată pentru cei aleși și puțini, care trebuie să se înfrupte până crapă pielea pe ei din vânzarea, uneori în zeci de mii de exemplare, a produselor lor. Cu cât sunt mai puțini autori, cu atât mai bine, căci numai așa se pot rotunji, dând pe de lături, dosarele (unele cu peste 100 de puncte!) acelora care trebuie musai să fie câștigători în lupta pentru obținerea acestui spor salarial destul de gogoneț. Pe principiul: cine împarte, parte își face!

Culmea tupeului o reprezintă criteriul 4, denumit bombastic Criteriu privind contribuția la dezvoltarea instituțională, apreciat cu 15 puncte, care, fiind foarte multe, te fac să te gândești dacă nu cumva profesorul trebuie să facă un pact cu Faust și să își vândă sufletul pentru a le dobândi. Chiar și așa, adică dacă și-ar scoate sufletul la mezat, nu este sigur că ar putea să atragă fonduri în cadrul unor proiecte cu finanțare europeană nerambursabilă (Erasmus+, POCU, PNRR, transfrontaliere, Banca Mondială și altele similare), având ca efect creșterea calității activității instituționale și a procesului de predare-învățare-evaluare. Numai citind potențialii colaboratori te apucă bâțul și îți scălâmbăi ochii ca posedat, căci mare lucru nu prea înțelegi! Dacă mai adăugăm și obligativitatea de a pune mâna pe ceva sponsorizări sau alte finanțări extrabugetare necesare pentru dezvoltarea bazei materiale a instituției în care lucrezi, se poate ajunge la concluzia că un profesor vrednic de toată lauda – în ochii experților educaționali – este doar acela care este un fel de zece în unu. Altfel spus: de toate, dar mai puțin apostol al spiritului!

Cea mai mare nedreptate este de departe aceea trăită de profesorii care, având discipline ce figurează în programa celor două mari examene naționale – evaluarea și bacalaureatul -, trăiesc într-un alt ritm, având îndatoriri și responsabilități copleșitoare. Fiind singurii care sunt trași la răspundere – niciodată felicitați sau premiați – mai ales în acele cazuri în care rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor echipelor manageriale, aceștia nu pot obține nici măcar o jumătate de punctișor, deoarece fișa de (auto)evaluare nu prevede o astfel de rubricuță în care să poată fi menționată performanța înregistrată de elevii pregătiți de ei. Pare să nu intereseze pe nimeni – decât atunci când se fac statistici de tot felul – dacă anumiți profesori scot, generație după generație, numai campioni ai învățăturii, medaliați la importante competiții naționale/internaționale. În tot acest timp, sunt recompensați atleții, dascălii care aleargă după hârtii, excursioniștii, dascălii care își consumă profesoratul plimbându-se înăuntrul și în afara hotarelor țării pe banii elevilor, în numele schimbului de experiență (care are rubricuță specială!) și jemanfișiștii, dascălii cărora nu le pasă de nimic.

În circumstanțele descrise anterior, care arată clar cât de puțin este prețuită munca intelectuală, făcută cu cap(ul), nu este de mirare că tinerii absolvenți de facultăți de… profesori dau bir cu fugiții, preferând să se facă orice altceva în afara meseriei de dascăli. De aceea se poate spune că în școlile românești, s-a înstăpânit iarna: cancelariile au albit și s-au lăsat învăluite în parfumul bătrâneții, punând pe fugă tinerețea și speranța.  

… Dacă vrem să mai salvăm ceva, este timpul unei revolte spirituale care să pună capăt unei epoci de mefitic filistinism. Este vremea să ne luăm la harță și cu prezentul și cu trecutul, să ne luăm la trântă cu toți acei ghiftuiți ai spiritului, pe care avem datoria de a-i prinde în funii groase de stâlpul infamiei și de a le deschide cu forța ochii plini de urdori somnoroase, de a le picura pe buze stropi de înfrigurare, care să îi tulbure din beatitudinea lor animalică.

Remember: Resemnarea noastră de veacuri ne-a făcut înțelepți. Dacă individual înțelepciunea poate atinge culmi, ea este inerție ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj și de afirmare… (Emil Cioran, Schimbarea la față a României)