— Nu, nu mai poate fi reparată; este bună de aruncat! Aceste cuvinte făcură să-i tresară inima lui Akaki Akakievici.

— De ce nu se poate, Petrovici? întrebă el cu o voce aproape rugătoare, de copil. Este roasă doar la umeri puţin, tu trebuie să ai nişte bucăţele…

— Da, aş putea găsi nişte bucăţele, bucăţelele se pot găsi, spuse Petrovici, însă nu ai de ce le prinde; materialul e putred de tot, dacă ating cu acul de el, se destramă.

— Şi dacă se destramă, pune-i un peticel.

— Nu am pe ce pune peticelul, nu are de ce se ţine, fiindcă este foarte veche stofa asta. Nici nu-i mai poţi spune stofă, că, dacă se iscă o adiere de vânt, se împrăştie peste tot.

Mantaua aruncată caraghios pe spatele învățământului românesc de după Revoluție, pentru a îi acoperi goliciunea, este aidoma celei gogoliene. Cârpită întruna, fără iscusință, de diferiți meșteri impostori, a ajuns azi precum o țesătură care nu mai poate fi peticită în niciun fel. Nu mai poți împunge nici măcar o singură dată acul că pânza se destramă, făcându-se ațe, ațe. Este limpede precum lumina zilei că bucățelele adăugite iar și iar au făcut mantaua de nerecunoscut, un fel de ciudățenie sinistră, a cărei natură este irecognoscibilă. Un soi de struțocămilă care nici pur românească nu mai este, dar care nici nu s-a lăsat botezată după ritul european… Și, în ciuda tuturor acestor evidențe, toți așteaptă încă foarte multe de la această haină descusută și deșirată, prefăcută într-un dizgrațios capot.

… Odată cu instalarea Guvernului Ciolacu 2, s-a procedat, după o veche tradiție românească, la înlocuirea fostului ministru al Educației, penelista Ligia Deca, cu… penelistul clujean (chiar dacă nu prin înregimentare, ci prin prețuire reciprocă cu influentul edil Emil Boc, care de altfel l-a și propus) Daniel David, și el tot profesor universitar, ca mai toți miniștrii numiți după anul 1989. Înainte de toate, trebuie spus că schimbarea este de neînțeles. Să aduci în peisaj tot un penelist, care în afara carierei sale științifice solide nu s-a remarcat prin nicio contribuție publică vizibilă – excepție poate doar faptul că a fost cândva consilierul ministrului Mircea Miclea! -, este ca și cum, urcat pe o bicicletă medicinală, ai avea pretenția să parcurgi distanța până La steaua lui Eminescu. În afara scuzei că trebuie să i se mulțumească politic în acest fel – adică cu această numire – pentru nu se știe ce merite, nu există nicio rațiune pentru promovarea sa, cu atât mai mult cu cât eforturile predecesoarei sale – asociată, din nefericire pentru dumneaei, cu guruul său, Johannis, căzut completamente și iremediabil în dizgrația poporului român – începuseră să dea semne de viață… Mici, dar vizibile! Cea mai importantă dovadă a fost fără îndoială digitalizarea masivă a sistemului, proces care a atins și ceea ce fusese intangibil decenii întregi, respectiv evaluarea lucrărilor de la toate examenele: titularizare, bacalaureat și evaluare națională. În acest fel a fost în sfârșit eradicată notarea dictată adeseori de… condiția socială a candidaților, practică de sorginte comunistă, dacă nu cumva chiar mai veche. Parcă dintotdeauna, de când a fost înființată școala românească, ca o condițiune sine qua non a ei, era știut și acceptat faptul că, dacă odraslele se nimereau a fi de familie bună, atunci se cerea, în mod obligatoriu, ajustarea corespunzătoare a punctajelor obținute, potrivit intereselor acestora. Acum, amestecate în pântecele calculatorului, toate creațiile se pierd într-o mare de alte creații, care sunt supuse unei evaluări profund obiective,nemaiputând fi operată nicio intervenție, indiferent de numele creatorului sau de renumele familiei sale.

… În fine, trecutu-i trecut și e musai să privim spre viitor, spre niște timpuri care, aflate sub patronajul rectorului devenit ministru, Daniel David, ar trebui să vindece și alte boli grave ale acestui sistem, lăsate, din păcate, de la un regim la altul, doar în mâinile Providenței. O mare problemă, etalată de cei mai mulți dintre miniștrii anteriori, este aceea a creșterii calității învățăturii, în sensul că absolvenții de gimnaziu sau de liceu trebuie, în mod necesar, să fie posesorii unui volum consistent de cunoștințe și de informații, care să le permită să facă față evaluărilor internaționale de tipul Testului Pisa sau al altora asemănătoare. În această privință, viziunea noului ministru este foarte clară și… sănătoasă. Mai exact, fără să conteste ceea ce s-a obținut în regimul decist, de curând apus, Daniel David, în toate intervențiile sale, a subliniat urgentarea punerii în dezbatere a planurilor-cadru pentru liceu, care nu vor conține însă mari modificări, deoarece conținuturile pe care le avem sunt destul de bine gândite și organizate și ca atare nu trebuie să dispară sau să fie înlocuite cu altele. Metamorfozate se cer a fi metodele de predare, care nu sunt deloc eficiente, și manualele care nu sunt deloc prietenoase, îndepărtându-i pe copii de răsfoirea lor cu plăcere. 

Până aici, toate bune!… În privința elevilor de gimnaziu, există însă ambiții foarte mari. Astfel, pe lângă o evaluare externă – de tipul Evaluării naționale -, ar fi absolut necesară și un fel de evaluare internă, realizată pe baza unui portofoliu educațional, care să includă (toate) evaluările interne, susținute de elevi de-a lungul ciclului gimnazial. În acest fel ar fi eliminată îngrădirea admiterii la liceu a gimnaziștilor români doar pe baza mediilor obținute la cele două discipline, ce figurează acum în programă, respectiv matematica și limba română. Problema ridicată este aceea a unei inechități generate de limitarea examinării copiilor la numai două materii, care ar putea deveni bariere de netrecut în calea unor elevi excepționali la alte discipline precum chimia, geografia, istoria și altele, al căror studiu nu se încheie însă cu susținerea unui examen final, care să fie decisiv în procesul ulterior de admitere a lor la un liceu sau altul. Altfel spus, ministrul consideră că un elev poate fi mediocru la română sau/și matematică, dar excepțional la alte materii, a căror cunoaștere temeinică l-ar putea propune ca pe un chimist sau un geograf sau un istoric de mare perspectivă. Ideea nu este deloc rea, dar într-o Românie profund balcanizată, sclava unor năravuri de care nu se poate dezbăra, este de la sine înțeles că în zămislirea acelui portofoliu vor interveni diferiți agenți ai răului, adică părinți, bunici, unchi, mătuși și alte rude ale odraslelor care vor face tot ce va fi nevoie – cadouri, promisiuni, favoruri, sluj precum Bubico – pentru ca mititeii să strălucească. Pe deasupra, este greu de crezut că evaluarea acelor portofolii se va face în mod corect știut fiind adevărul că pentru mulți dascăli din țară este valabil principiul potrivit căruia o mână o spală pe alta, altfel spus dacă tu ești om cu mine, și eu sunt cu tine…

Problema spinoasă a sistemului educațional o reprezintă salarizarea profesorilor care, sunt cu toții de acord, nu trebuie să mai fie plătiți la fel. Uniformizarea valorilor, tendință tipic stalinistă, în virtutea căreia toți trebuie să se bucure de aceleași drepturi și aceleași privilegii sau beneficii, nu mai poate fi imaginată actualmente. Ar fi strigător la cer ca un profesor ai cărui elevi obțin mari performanțe în cadrul diferitelor competiții școlare sau extrașcolare și promovează cu brio un examen național să fie, în continuare, remunerat la fel ca unul care doarme pe el sau absentează de la cursuri, încurajându-i pe copii să facă la fel ca și el. Din păcate, multe dintre școlile din țară funcționează – vorba vine – în numele acestui pact de neagresiune, care presupune cultivarea unui stil educativ de tipul dolce far niente, adică practicarea artei de a nu face nimic.

Împăciuitor, noul ministru a subliniat că, în viziunea sa, soluția nu o reprezintă alocarea unor salarii diferite, ci, dimpotrivă, premierea dascălilor performanți cu niște bonusuri salariale, a căror consistență ar urma să fie stabilită de niște indicatori care trebuie să fie mai întâi descoperiți cu ajutorul specialiștilor din educație – în mare parte, aceiași de vreo două decenii încoace… Babilonia creată și amplificată artificial ar putea fi risipită cu mare ușurință dacă s-ar vrea cu adevărat și dacă s-ar ține seama de, măcar, două aspecte esențiale. Pe de o parte, de faptul că nu toți profesorii dintr-o școală predau discipline care să presupună o examinare finală a elevilor și implicit a lor și care, degrevați de această mare responsabilitate – căci rezultatele la examenele naționale construiesc renumele unei școli! -, duc un trai pe vătrai tot anul școlar, implicându-se în tot felul de proiecte care le consolidează propriul CV sau hălăduiesc cu copiii pe toate coclaurile țării sau ale Europei, făcând un fel de educație la firul ierbii… în dorul lelii. Pe de altă parte, pregătirea științifică îndoielnică a unor cadre didactice, ilustrată an de an prin ratările succesive, uneori in corpore, ale elevilor lor ar trebui să conducă la excluderea acestora din învățământ, la concedierea lor. Nu poți să îți justifici mereu neputința personală referindu-te la lipsa de implicare a copiilor sau la condițiile vitrege în care îți desfășori activitatea, arătând cu degetul acuzator către ceilalți, într-o încercare disperată și ridicolă de a te lepăda de sentimentul de vinovăție.

… Chiar dacă discursul coerent, cumpătat și conciliant al noului ministru poate fi socotit un fel de garant în sensul unei evoluții reale a învățământului românesc, nu trebuie uitat o clipă că este vitală o prefacere totală, din temelii, a acestei lumi dezarticulate și haotice în care, din nefericire, la mare preț se află tot indolența, tot diletantismul și tot nerușinarea.

În atare circumstanțe, Educația se vrea îmbrăcată cu veșminte noi, iar croitorul însărcinat cu această primenire a ei, osândit să îi facă o manta cu totul nouă și nu doar să o peticească pe cea veche este intelectualul curajos Daniel David căruia îi revine sarcina de a descoperi răspunsul la întrebarea bietului erou gogolian:

— Ei, dar tu fă ceva şi întăreşte-o. Cum se poate aşa, într-adevăr… parc-ar fi…!  

— Nu, spuse Petrovici hotărât, nu pot face nimic. Materialul e rău de tot. Mai bine, când va veni vremea friguroasă de iarnă, faceţi-vă din ea obiele, fiindcă o să vă fie frig în ciorapi. Nemţii au inventat ciorapii doar ca să poată să câștige cât mai mulți bani (lui Petrovici îi plăcea să-i atingă pe nemți ori de câte ori exista vreo ocazie); iar în ceea ce priveşte mantaua, va trebui să vă faceţi una nouă. La cuvântul „nouă”, Akaki Akakievici văzu negru în fața ochilor, și toate lucrurile care se aflau în cameră începură să se rotească de jur împrejur.(…)

— Cum adică nouă?

( Mantaua, Nikolai Gogol )