… glăsuia – în scris, căci, verbal era mut – unul dintre gimnaziștii care, la începutul săptămânii trecute, a susținut proba de Limba și literatura română, din cadrul Evaluării Naționale, într-o încercare donquijotească de a rezolva cerința care, potrivit unei experiențe deja verificate, reprezintă pentru mai toți copiii călcâiul lui Ahile.

Dar să le luăm pe rând… Înainte de toate, aș semnala inabilitatea, netalentul propunătorilor de subiecte, beteșuguri care, la mai toate examenele, își artă colții. Altfel spus, este greu de înțeles, de fapt chiar imposibil, de ce dintr-o literatură clasică valoroasă sau dintr-o literatură contemporană extrem de ofertantă – asta și dacă ne limităm la cele două Popescu ale zilelor noastre, Simona și Adina -, profesorii care alcătuiesc faimoasele grupuri de lucru revin în mod obsesiv la aceleași texte, care, pe lângă valoarea lor estetică incontestabilă, au și foarte multe slăbiciuni, cea mai mare dintre acestea, transformată chiar într-un soi de antireclamă la lectură, fiind limbajul artistic valorificat, înțesat cu lexeme ale căror sensuri sunt… inextricabile. Arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii ale limbii vorbite, care copiilor de azi li se par niște struțocămile lingvistice caraghioase, care nu au nicio utilitate.  

Bunăoară, în primul text citat, cel literar, selectat din romanul Toate pânzele sus! de Radu Tudoran – o operă care de altfel a fost și ecranizată, fiind una dintre puținele bucurii destinate copiilor în regimul comunist și savurată ca un deliciu tv, duminica – există pasaje întregi, imposibil de decriptat de către gimnaziști în absența unui dicționar de arhaisme lexicale, cuvinte care denotă niște obiecte/ realități care nu mai există azi și care, ca urmare, nu mai trezesc imagini în mintea auditoriului:  

La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. (…) Purta un fel de cioareci* zdrențuiți, strânși cu nojițele* opincilor până sub genunchi, dar în sus avea o haină de marinar, peticită cam peste tot, care nu se potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie din cap.

Este adevărat, două dintre aceste arhaisme, respectiv cioareci și nojițe sunt explicate succint de către autorii (pretențios spus!) subiectului, însă nefiind cunoscute și utilizate frecvent de către școlărei, aceștia au făcut abstracție de informațiile primite (de exemplu: cioareci= pantaloni țărănești strânși pe picior) și au construit niște răspunsuri pe măsura calității testului și a propunătorilor:

Ieremia se îmbracă ciudat: pantaloni zdrențuiți cu ŞOARECI (CIOARECI) și opinci strânse cu NOTIŢE (NOJIŢE/ŞIRETURI) și o căciulă de oaie LA cap.”

Desigur, perlele lingvistice, care pot fi exemplificate, sunt cu duiumul, acestea ilustrând pe de o parte lexicul sărac al elevilor, redus în genere la un număr mic de cuvinte de bază, în ciuda faptului că au deschidere nelimitată către toate mijloacele de informare, iar, pe de altă parte, evidențiază absența lecturii individuale /colective (de la cursuri/diferite cluburi).

Ajunși aici, suntem obligați să apăsăm, până va da sânge, pe buboiul ce supurează de decenii buni, fiind fără leac: concesiile cu nemiluita făcute de către dascălii plafonați sau leneși elevilor care refuză citirea și apoi decriptarea – etape obligatorii în procesul învățării și formării de competențe – ale unui set, cuprinzător, de texte din literatura română și universală. Atâta vreme cât profesorii, pentru propriul lor confort, tolerează neimplicarea elevilor în actul lecturii/relecturii unor opere, nu este de mirare ceea ce se întâmplă în cadrul diferitelor testări sau chiar la examenul de Evaluare Națională. De pildă, nu ai cum, fără să fii posesorul unui bagaj cultural măcar… suficient, să îndrăznești a spera că vei putea rezolva o cerință de tip comparativ/paralelă, care solicită identificarea unor elemente comune între un text, dat la prima vedere, spre interpretare și un alt text studiat sau citit ca lectură suplimentară:

Asociază fragmentul din opera ,,Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran, cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare comună, prin referire la o secvență relevantă din fiecare text. 

Cerința în sine este consecința unui fariseism incalificabil, de-a dreptul scabros, cultivat cu patimă în mod deosebit de către dascălii din școlile gimnaziale. De ce?!… Pentru că, în loc să îi ispitească pe elevi să citească, ascultându-i apoi metodic pe toți (obligându-i astfel la relatarea orală, la dezvoltarea unui dialog/ a unui punct de vedere personal), preferă să multiplice orele de gramatică, pentru care practic nu se pregătesc deloc. Astfel, sub pretextul aprofundării unor teme care țin de limbă, sunt abandonate orele destinate literaturii, pentru care dascălii înșiși trebuie să aibă o pregătire specială: să aibă lectura la zi a operelor propuse elevilor, să aibă vocația interogării, să formeze cu precădere gândirea critică a învățăceilor asupra cărora ar trebui să ningă troiene de întrebări mistuitoare, toate formulate cu ajutorul neliniștitului: De ce?… Argumentează! Asta ar presupune însă multă ardere spirituală, multă combustie internă, de care nu toți sunt în stare.

… Cel de-al doilea subiect a fost bomboana de pe coliva eșecului probabil al multora dintre gimnaziști, chiar dacă elevilor aerieni și marilor profesori-interpreți de pe Tiktok  li s-a părut ușor ca braga. Cerința solicita prezentarea unei întâmplări petrecute într-o excursie, incluzând o secvență narativă, de minimum 30 de rânduri, și o secvență dialogată de 4 replici. Nimic mai simplu! și-au spus temerarii absolvenți de clasa a opta, și, ca urmare, s-au apucat să scrie foaie după foaie, pentru că – nu-i așa? – ce mare lucru este să descrii o excursie?!

Ș-a ieșit ce a ieșit!… Adică un mare fiasco… Bieții copilași, cei mai mulți în absența unor experiențe personale, trăite pe propria lor piele (Să nu uităm! Majoritatea absolvenților o reprezintă elevii din medii defavorizate, mulți din mediul rural, captivi între hotarele propriului lor sat natal!), au imaginat niște contexte narative absolut abracadabrante. Bunăoară, un candidat, cu siguranță foarte talentat… în felul lui, și-a imaginat o excursie în propriul stomac! Orice lector, după ce citește… fantasmagoriile imaginate, își ia un pic de răgaz pentru a înțelege ce a vrut să spună compozitorul, pentru  a putea continua, ulterior, lectura și pentru a evalua opera:

Am făcut o excursie în stomacul meu. Am intrat pe gură, unde am văzut o carie nouă. M-am aruncat pe gât și am făcut Pleosc! în stomac. Acolo am găsit un burger făcut pilaf și o înghețată topită, când a început să plouă. Am uitat că atunci beam niște ceai.

Sentimentele care i-au încercat, probabil, pe profesorii evaluatori au fost extrem de variate. Mai întâi, și-au făcut, cu siguranță, cruce cu vârful limbii, exclamând: Mare ți-e grădina, Doamne!, iar, apoi, cuprinși de infinită milă, l-au căinat pe creatorul – la care au identificat un pic din talentul unui Marcel Proust la junețe – îndărătul căruia se întrezărea evident un copilaș de la sat sau de la periferia societății citadine, care, din nefericire pentru el, în afara drumului parcurs către școală, nu a bătut cu piciorul sau urcat într-un vehicul nicio altă potecuță.

Așadar, se poate spune că punctele puține, care au fost acordate – mai mult ca sigur – acestui subiect, sunt și ele consecința unei încăpățânări stranii din partea propunătorilor care, parcă intenționat, par să ignore realitatea: absența unui antrenament serios în sensul stimulării și dezvoltării creativității copiilor, care se întemeiază, obligatoriu, pe LECTURĂ! Or, am ajuns de unde am plecat!… Pe de altă parte, acest tip de compoziție se redactează fiind respectate anumite reguli, anumite norme, de care elevii, foarte mulți dintre ei, nu au habar. Tocmai de aceea, puși în fața acestei mari provocări, precum relatarea unei experiențe care a avut loc într-o excursie, au fost siliți să dea din ei ceea ce aveau mai bun: multă naivitate, multă cutezanță de a așeza pe foaie niște tâmpenii, multă sinceritate, mult vid ideatic și… multe greșeli de scriere și de exprimare:

Reușita unei călători depinde în primul rând de punga cu mâncare. Mama pune cornuri, tata pune bere. / Când plecăm la mare, mama pregătește senvișuri și apă, a zis că nu ia pizza că vomit în mașină.

Ce mai poți zice? Ce mai poți comenta?!

… Ipocrizia este însă generalizată, fiind exersată de toți actorii din învățământul românesc: de profesorii de la clasă (care se fac că fac literatură, culcându-se pe urechea bleagă, încurajați de înțeleapta învățătură pur românească: Lasă că se descurcă ei! Scriu ei… CEVA!); de părinți – care își văd propriile odrasle lipsite de preocupări serioase, dar au așteptări ca școala, că de-aia e școală, să rezolve totul; de ministru și de gașca lui de experți care, chiar dacă cunosc perfect realitatea școlii românești, mimează normalitatea și încearcă marea cu degetul, propunându-le absolvenților de clasa a opta un subiect care, doar gâștelor (sub chipul unor prețioase meditatoare – Și, Doamne, câte sunt pe internet!-) li s-a părut a fi ușor ca… fulgul. Puse însă în situația de a oferi o soluție, discursul lor – un șir de gângăveli inepte – a fost imposibil de urmărit, deoarece fiecare sunet scos (cred că) pe gură producea auditoriului o fractură metastaziată. De aceea am putea spune: Așa profesori, așa elevi, așa rezultate!  

Drama ar putea fi însă sporită de implicarea cadrelor didactice de la gimnaziu în procesul evaluării digitalizate. Mai mult ca sigur că, puse în situația de a aprecia o lucrare, îndărătul căreia ar ghici un elev bucățică ruptă parcă din propria-i clasă, ar evalua mămește: Săracu! S-a străduit să scrie și el CEVA! Și astfel un proces de evaluare care, prin digitalizare, a fost obiectivizat la maximum, se umanizează, notând cu inima… computerului răspunsurile mititeilor. Antropomorfizarea calculatorului contribuie, din păcate, la mistificarea și mai accentuată a adevărului din educația românească actuală.

… Acum nu ne rămâne altceva de făcut decât să așteptăm rezultatele inițiale, care vor fi publicate în curând. Ceea ce mă sperie și mă neliniștește cel mai tare – mai mult chiar și decât șirul de note mici, sub 5 – ar fi posibilitatea ca elevii, chiar și în circumstanțele descrise anterior, să fi obținut rezultate remarcabile, poate chiar și multe note de zece, care nu ar face altceva decât să ascundă și mai tare gunoiul sub preșul Ministerului Educației.

P.S. Apropo, azi, au fost publicate și rezultatele contestațiilor de la BAC. Și… ce să vezi?!… A crescut numărul notelor de zece și implicit al elevilor promovați, rata atinsă, de 74,3%, fiind a doua cea mai mare din ultimii 15 ani!

Asta da realizare! Dacă până deunăzi profesorii din preuniversitar erau făcuți albie de porci – subtil, firește – fiind socotiți niște îmbrobodiți la cap, azi mă aștept ca ei să fie felicitați… Păi, este de colea să obții un rezultat de top trei?! SAU NU E BINE NICI AȘA?