Să-l ducem la circ pe blândul Ben și să-l… uităm acolo.

   La 1 februarie 1600, Mihai Viteazul semna un tratat de închinare și credință cu împăratul Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Romano – German, Rege al Ungariei, Boemiei și Croației. Mihai Viteazul îl recunoștea pe împărat drept suzeran, iar acesta recunoștea domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul. Domnitorul român avea nevoie de această recunoaștere deoarece el domnea la Alba Iulia în calitate de guvernator și de voievod al Transilvaniei, în timp ce tânărul său fiu, Nicolae Pătrașcu, rămăsese la Târgoviște, ca voievod al Valahiei. Însă cine a fost Rudolf al II-lea?

    …sunt cuvintele Biancăi Pădurean, autoare a unei lămuritoare pagini de istorie, mai ales acum după ce Austria ne-a trântit ușa lui Schengen – spațiu antropomorfizat într-o dihanie respingătoare – în nasul și așa prea turtit de la izbiturile năprasnice și repetate ale unui imperiu decedat, dar reînviat periodic și nefast pentru noi, românii, sub forma unor țări – fie Ungaria, fie Austria – aparent civilizate, aparent democratice, aparent iubitoare de legi și norme comune tuturor. Unii, evident, sunt mai egali decât alții. Sau – îmi trece prin cap – unii nu sunt niciodată egalii altora. Este, firește, cazul României, care pare să fi tras paiul cel scurt din mâna istoriei, sau a destinului, sau a propriei neputințe…

Nu știu… sunt neagră de furie și, ca să fiu cinstită, nu prea îmi pasă acum nici de coerență, nici de putere persuasivă, căci mă bântuie ca o strigoaică bătrână și urâtă, precum Rudolf al II-lea – pentru că era urât ca dracu!- această nouă ratare istorică.

Iritarea mea a fost amplificată – nu îmi vine să cred! sunt perplexă! (bine că nu am spus Pepsiglas, ca Anisie cândva!)- de atitudinea tuturor politicienilor români, care a fost întrecută, în stupiditate și tupeu dez – mărginit de comportamentul premierului – general Ciucă, care ( scuzați-mi alăturarea, chiar separată prin virgulă, …dar așa a ieșit… să nu mă întrebați ce, pentru că astăzi – chiar dacă au trecut câteva zile de la evenimentul invocat – aș fi în stare să vă răspund…), venit în fața presei din România, s-a comportat precum Madonna, diva, care, îmbătrânind, simte nevoia să își etaleze în fața tuturor privitorilor tot mai multe părți din propria anatomie.

Adică a făcut un fel de exhibiționism spiritual, arătându- și în toată nuditatea nu vreun organ extern sau intern ( în cazul său totul ar fi posibil!…parcă îl văd cu propriul cerebel ținut la vedere!), ci goliciunea unei minți absolut năucitoare. Așteptat ca pâinea caldă de toți românii șifonați, care voiau să le fie ostoită toată suferința, blândul Ben – așa îi spun eu, din pricina aspectului său greoi de urs îmbătrânit în lanț -, s-a apucat să mulțumească tuturor pentru eforul masiv făcut. Pardon!? What!?!!! ( dacă aș ști mai multe limbi străine, mi-aș exprima indignarea în toate!). Ce efort? Cu ce rezultat?…Oamenii ăștia trăiesc într-un univers paralel, în care ei guvernează peste o Românie respectată, ascultată, consultată ca partener real.

Să le spună și lor cineva că sunt vise, că în lumea – lume europeană, românia (scrisă intenționat așa, de aceea rog dăscălițele neamului să nu se mai screamă pseudo-intelectual cu explicații savante, pentru că pute!) este/ a rămas o țară mică, populată de oameni mici, care s-au specializat în a face toate treburile ( mici/ mari… gândesc, realmente…fiziologicește) murdare (e clar! nu pot scăpa de mizerii!, de scârbe!) ale țărilor binecuvântate cu instinct istoric, ar spune Cioran.

Acum când scriu, nu sunt de acord nici cu el! Nu mi se pare nimic măreț sau sublim la un fost imperiu, predestinat, spune filosoful, unui destin strălucitor! Respirând, azi, prin plămânii scofâlciți ai unor țări care nu au nimic în comun cu demnitatea, cu cinstea sau cu respectul – mă refer mai ales la suratele austro-ungare – năpârca imperială mai mușcă o halcă din trupul românesc și așa vlăguit. Sper să rămână fără dinți!

Este ceva ca un blestem, și, deși nu am blestemat niciodată precum Aneta Duduleanu (ha!ha!ha!), le urez (totuși!) să se aleagă praful de toate visurile lor, de toate perversiunile lor, de toate gândurile lor necurate, de Satana rătăcit prin pădurile românești (cele care au mai rămas la locul lor, nu pentru că statul ar fi opus vreo rezistență, ci pentru că brazii, săracii!, au refuzat să se mai lase tăiați și aruncați în hămesitele burți ale camioanelor austriece)!

    Revenind la rândurile citate, care par fără nicio noimă, trebuie să vă spun că, din nefericire, ceea ce s-a întâmplat joia trecută nu este ceva inexplicabil, ci, dimpotrivă, ceva normal, cel puțin din partea unui imperiu, care nu mai e imperiu, dar și-a păstrat apucăturile imperiale, mai ales pe aceea de discriminare a unui popor insignifiant (ne socotesc ei așa!), pe care nu îl vor la aceeași masă pentru a se înfrupta din aceleași bucate.

Nu îl vor lângă ei decât atunci când este de făcut vreun sacrificiu sau vreo treabă urât mirositoare, de care mâinile lor delicate nu s-ar putea ocupa precum ștersul la fund al unei bătrâne, chiar dacă aceasta este măicuța austriacului și nu a româncei care, harnică și cu mânecile suflecate până la cot, vorba cântecului, se apleacă și șterge voinicește…ceea ce este de șters.

    Altădată, pe timpul lui Mihai Viteazu, pe care-l invocăm cel puțin o dată pe an (sper că nu mă veți întreba când anume și de ce!), străbunii austriecilor de azi își arătau, de câte ori puteau, indignarea față de acest valah, a cărui obrăznicie (spuneau ei!) era sfidătoare. Pentru noi, obraznic avea și are, în contextul precizat, sensul de măreț, curajos fără margini, îndrăzneț, temerar însuflețit de marele ideal al înfăptuirii unirii celor trei principate românești!

   Depășind obstacolele, care se tot multiplicau ca probele din Povestea lui Arap-Alb, a reușit, până la urmă, să își împlinească pohta ce-a poftit-o!

    Acest mândru și frumos bărbat, inițial ban al Craiovei, era ridiculizat și numit în mod repetat, mai ales de către intriganții bărbați ai casei Bathory, Andrei și Sigismund, mălai sau mămăligă Mihai, trimitere metaforică spre originea socială nesănătoasă (în alt sens decât acela consacrat termenului în comunism!), de valah needucat.

   Domnitorul român a sfârșit la 19 august 1601, asasinat din ordinul cui credeți?! Al fratelui său într-ale armelor, generalul ungur Basta. La 23 august, Giorgio Basta comunică Curții imperiale, în speță lui Rudolf al II-lea, cum a sfârșit valahul. Împăratul a ordonat cercetarea evenimentelor de la Turda, căci acolo s-a comis asasinatul odios, dar eforturile au rămas fără rezultat. Ce surpriză!? V-ați fi gândit? Câtă energie o fi consumat cinstitul Rudolf pentru a-i găsi pe făptașii oribilei crime, descrisă în detaliu tocmai de un cronicar ungar, István Szamosközy:

    După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a 300 de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: “eşti prins”. Mihai i-a zis: ”Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie.

    Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…

   Iertare pentru amplul citat, dar am simțit nevoia de a reînvia un episod, care se leagă singur fedeleș (cuvânt de origine… ungurească! nu scăpăm și pace!) de evenimentele petrecute pe 8 decembrie 2022, ziua în care României, la pachet cu vecina Bulgaria, i-a fost refuzată din nou intrarea în spațiul Schengen. Și cine credeți că i-a spus României ceva de genul lui HALT!… Nu o să vă vină să credeți, dar de o țară născută din coasta vechiului Imperiu habsburgic…de Austria!

De ce ne-a refuzat? Așa, pentru că a putut și a vrut să ne mai ridiculizeze o dată pe noi, și, odată cu noi, o Europa vlăguită, și din ce în ce mai puțin unită, aflată tot mai mult la discreția lu nenea Putin, care îi ține la dreapta sa pe premierul maghiar Victor Orban, iar la stânga, probabil, pe acest nou trepăduș, cancelarul austriac Karl Nehammer, către care se îndreaptă cu miile mesajele cu urările de viață lungă și sănătate ale românilor recunoscători: Să-i dea Dumnezeu și măicuța Domnului dimpreună cu el….și iar să-i dea…și iar…să se sature! (vorba lui Bendeac!).

    Dincolo de ironiile presărate în discursul meu, rămâne o realitate extrem de supărătoare pentru românii obișnuiți, care sunt iritați de umilința aceasta colectivă la care am fost expuși cu toții, mai ales că – așa cum ni se întâmplă mereu, de ne gândim ca Iona lui Sorescu să ne mai naștem o dată, pentru a nimeri un alt pământ și alți conducători – am fost lăsați cu indispensabilii în vine, adică descoperiți, adică lăsați în voia sorții de niște conducători (cuvântul mi se pare complet inadecvat, dar nu găsesc altul…poate, lași, prostituate politice, afaceriști oneroși, incompetenți), care, spre stupoarea mea ( care este tot mai mare, umflându-se ca o gogoașă… înfuriată… sper să nu facă poc!), în toate intervențiile ulterioare catastrofei politice, se includ pe ei înșiși în clubul românilor obișnuiți, care nu au nicio vină, pe sistemul nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute.

Am auzit-o sâmbătă pe eterna bunicuță Cati Andronescu amintindu-ne câte nedreptăți am îndurat cu toții. Adică ei, politicienii, împreună cu noi, românii de rând! Sorry, băieți (cum ar fi spus I. H. Rădulescu, dacă ar mai fi trăit), dar niciodată ecuația voi + noi= noi nu are cum să fie posibilă! Sfidează orice logică, orice noimă!

   Nu pot să nu mă întreb de ce inteligentul ministru Bode, lăsat singur la aceste tratative atât de importante (sper că și-a luat măcar geaca de piele, lăsată moștenire de răposatul Velea, să vadă ăia că el este din stirpea legionarului Corneliu Zelea Codreanu), nu a folosit dreptul de veto, refuzându-i Croației intrarea în spațiu râvnit și de noi! A! Stați că am fost lămurită de aristocratul domn istoric Cioroianu! Noi suntem eleganți, noi suntem creștini și nu putem să ne purtăm ca niște ranchiunoși isterici! Aha! îmi spun dumirită ca Ilie Moromete, are dreptate și el…

Chiar dacă am fost respinși de parșivele țări prietene (vezi Germania, Franța!) ce-au aruncat-o în față ca pe praful în ochi pe căpoasa Austrie, noi trebuie să învățăm lecția de a ne bucura pentru vecinii noștri, croații, pe care îi avem menționați într-o poziție privilegiată – ca parte a unui sfânt imperiu – și în materialul pe care l-am așezat la începutul conținutului meu de azi.

De aceea, nu îmi rămâne decât să mă întreb, à la Rebreanu: Oare nu cumva nu-i nimic întâmplător pe lumea asta, în care fiii repetă la nesfârșit istoria taților? Cum de s-a nimerit ca din cele trei țări aspirante la pătrunderea în mult râvnitul spațiu tocmai Croația să fie singura care a reușit? Pentru a fi felicitată pentru deșteptăciunea mea și pentru rafinamentul gândirii și simțirii mele, voi spune, uitând ce a pățit țara mea: Bine că a izbutit Croația, mai ales că a avut de luptat cu opoziția năprasnică (ha!ha!ha!) a Germaniei și a Luxemburgului (nu îmi vine să cred ce aud?!… o țărișoară cu aproximativ 440.000 de locuitori, cât numără un târgușor obscur, se zbate – cică!- pentru izbânda noastră!) care și-au asumat rolul de vajnice apărătoare ( preț de câteva clipe, cât se bea o cafea…că, după aia, s-au plictisit!) ale drepturilor românești! Ce șmen ieftin, care ne reamintește un vechi proverb românesc, ușor modificat: Și umiliți, și cu banii luați! Bineînțeles că este vorba de noi, românii! Cine-ar mai putea fi chiar atât de…mămăligă?

   Oricum, ceea ce a surprins pe toată lumea, deși părea că lucrul acesta era practic imposibil, pentru că trecusem deja din stare de șoc în stare de șoc, în cele două zile ale week-end – ului în care au fost organizate fie diferite forme de protest, fie diferite petiții ( pe una dintre acestea am semnat-o și eu, din dorința – firește, fără sorți de izbândă – de a redobândi ceea ce a abandonat măreața noastră diplomație pentru a intra țara în UE ), a fost absența totală a domnului președinte Johannis și a ministrului de externe Bogdan Aurescu. Unde s-au pitit, vorba analistului (pardon?!) Gelu Vișan?

De ce au adoptat poziția (nu a caprei care se pare că e specifică poporului român, potrivit acelorași politologi!), ci a peștelui, care nu zice nimic. Au tăcut mâlc (= etimologic, un bulgărism, dacă pot spune așa!)! Ce oameni răi! Eu cred că se scremeau făcând politică externă și pregătind intrarea țării în … spațiul Schengen, sau în … beep…! Săracii!

    Zdraveĭte vă spun, simțind că m-am vulgarizat și m-am bulgarizat la pachet fiind cu frații noștri de la sud de Dunăre – unde spun ungurii că ne-am și aflat ca popor atunci când, ei, negăsind pe nimeni (Ce să vezi? Deși au sunat la ușă, nu era nimeni acasă!), au ocupat pământurile Transilvaniei de azi (asta ca să îmi aprind singură paie în cap, procedând ca o neo iluministă sadea!) – de care încercăm să ne debarasăm ( sper să și reușim!) în încercarea de a ne împlini visul!

    Prea multele paranteze îmi arată că este timpul să pun punct acestei cronici, nu înainte însă de a cita un nou proverb bulgăresc, pus în circulație de Mihai Găinușă: Dacă pune românul umărul, destramă și spațiul Schengen… Ați prins șpilul (= un germanism)?

Până data viitoare, vă îmbrățișez și vă urez poftă bună la lectură!

Cu cinstită prețuire, 2my