Cu o seară în urmă celebrase alături de gașca pe care și-o încropise la minister douăzeci de ani de carieră didactică și promovarea sa pe un post pe care îl vânase cu încrâncenare, folosind toată muniția pe care o avusese în dotare: experiență în tăiatul frunzelor la câini, pile și, mai ales niște prieteni de nădejde care, împreună cu el, alcătuiau casta mamuților aflată mereu pe cale de dispariție, dar niciodată răpusă cu adevărat. Nici nu și-a dat seama cum a zburat timpul! Având un job bun – muncă puțină sau deloc și remunerație, după tiparul european – trecuse prin viață cu ușurința cu care s-ar fi strecurat un țipar prin meandrele apelor învolburate și tulburi. Nu fusese profesor propriu-zis niciodată, căci, cu un pic de noroc și cu niște ofrande plasate de descurcărețul său tată cui a trebuit, a reușit să descuie ușa Ministerului Educației – pe care a deschis-o apoi, poate, de mii de ori – destul de devreme, la nici douăzeci și trei de anișori. A avut un trai bun, un post călduț, lipsit de orice responsabilitate. A aplicat ceea ce-l învățase versatul său părinte: Târâș, pe burtă, fără a fi văzut de șefi nici cu bunele și nici cu relele tale! Ca și când nici nu ai exista! Așa făcuse și îi fusese foarte bine. Din locul lui, ascuns vederii celor mulți, a urmărit, uneori cuprins de-o teamă grozavă, cum au fost maziliți secretari de stat, miniștri și chiar prim-miniștri, simțindu-și sufletul tremurând ca frunza-n bătaia vântului. Dar, ocrotit parcă de aripă divină, reușise să își salveze postul, eternizându-se într-un minister în care, acum, în sfârșit, vorba americanului, venise și rândul său. It was my turn! își spuse cu orgoliu și încredere într-un nou proiect pe care îl zămislise după ce, mai mult întâmplător decât cu intenție, citise teza camilpetresciană despre noocrație. Ce cap bun avusese! rosti cu încântare fără să știe nici măcar el dacă vorbele sale se refereau la originalul filosof sau chiar la sine, căci nu era puțin lucru să elaborezi, pe mii de pagini, o nouă strategie națională care – era sigur de asta! – avea să revoluționeze învățământul românesc.

… Noul an școlar a început la fel ca toate celelalte: așezat sub semnul incertitudinilor de tot felul. Anul acesta, bătaia mâțului s-a dat pe aplicarea unor noi și stranii criterii de acordare a burselor școlărești. Și astfel a început debandada, căci nu știa dreapta ce făcea sau zicea stânga, adică nu știa ministrul Deca de zisele și faptele subalternilor săi ( secretari, subsecretari, consilieri, toată cohorta ), care, grăiau fiecare pe limba lui într-un mod absolut inextricabil. De aceea, după vreo două săptămâni de fierbere, de dat în foc atât a secretarelor, a managerilor, cât și a profesorilor-diriginți care au făcut și refăcut tabel după tabel, epuizând stocurile de hârtie ale fabricilor, au fost bătute în cuie câteva norme. Astfel, vor primi bursă de merit toți elevii care au avut anul anterior media generală peste 9,50 și media 10 la purtare, precum și toți elevii care vor intra în fericitul procent de 30% din totalul elevilor dintr-o clasă. Asta înseamnă, desigur, că, dacă într-o clasă cea mai mare medie este 6,00, atunci, se presupune, că o treime din efectiv va obține o astfel de recompensă. Carevasăzică, între media 9,50 și 6,00 nicio diferență! Aproape toți copiii sunt recompensați cu un astfel de premiu de merit, chiar dacă unii dintre ei abia trec clasa. Explicația șefei Educației a fost una absolut absurdă, atât de năucitoare, încât chiar și Kafka ( tot am vorbit de curând despre el ) ar fi rămas cu gura căscată: așa, adică oferindu-le tuturor recompense, dacă se poate,  se va naște competitivitatea între elevi! Doamne, ferește-ne de o asemenea înțelegere a lucrurilor! am spus cu toții, dar Domnul, sărmanul, a fost ocupat și cu altceva, și, de aceea, ne-a ferit, ne-a ferit, până când ne-a nimerit această hotărâre menită să nască o viitoare societate de merituoși.

O altă anomalie pentru noi, nu pentru ei, făuritorii de meritocrație, este diferența foarte mică dintre bursa de merit, care poate să intre și în buzunarul mediocrului, care valorează 450 de lei și aceea intitulată țâfnos – dar degeaba! – Bursă de Excelență Olimpică II, care îi recompensează pe acei elevi care alcătuiesc elita noastră națională, căci au obținut Premiile I, II și III la Faza națională a Olimpiadelor școlare, singurele care măsoară cu adevărat valoarea competitorilor și care prețuiește numai 700 de lei. Altfel spus, nicio deosebire aproape între copiii excepționali, care ating astfel de performanțe ce presupun multă muncă, șiroaie de lacrimi, râuri de energie revărsată și elevii care s-au nimerit să participe la niște concursuri agreate ( adjectivul este folosit chiar în metodologia elaborată de strategii din minister! ) de MEN.

Desigur, pentru cei care cunosc fenomenul în toată profunzimea lui, lucrurile sunt destul de clare. Cu asemenea căpitani, nu-i de mirare că oastea școlărească se îndreaptă către… nicăieri. Cu funcționari care au îmbătrânit în minister fiind plimbați ca moaștele sfinților di colo până colo, dar niciodată scoși cu adevărat afară pe poarta instituției, nu avea cum să fie revoluționat sistemul educațional. Dacă păstrezi în posturi-cheie oameni care n-au performat niciodată, nu ai cum să schimbi măcar, precum Caragiale, prin părțile esențiale un minister care pare să fie rătăcit în propriul labirint ridicat de propriii lui strategi. Un asemenea slujbaș tutankhamonic este madam Liliana Preoteasa care, deși a fost trimisă la plimbare de mai multe ori – de exemplu prin 2015 a fost demisă de premierul Victor Ponta -, a căzut mereu ca un  Hopa Mitică dibaci în picioare, rămânând în… funcție. Ba, mai mult, a fost și răsplătită fiind pusă să conducă un departament nou și bănos, alimentat cu generozitate de Banca Mondială, direcția ce se ocupă de proiectul ROSE din ME – Unitatea de Management al Proiectelor cu Finanțare Externă. Din această nouă poziție, s-a apucat eterna autoare de combinații educaționale să facă o nouă ghidușie bună să îi streseze inutil pe profesori și pe elevii lor: să pună la cale o evaluare standardizată pentru clasa a IX-a care, spune dumneaei savant, ar urma să le deschidă ochii dascălilor, căci niciuna dintre cele două evaluări, nici Evaluarea Națională, nici evaluarea pe care o fac profesorii la clasă, nu și-a propus ce și-a propus această evaluare, care se face cumva în pași. Așadar, notele obținute la nu examen național sau la testele gândite de profesorii de la clasă ai copiilor nu au nicio relevanță, fiind absolut zadarnice. Bine că i-a trecut acestei doamne prin cap mărețul gând de a-i testa standardizat pe elevi, de vreme ce: Evaluarea Națională e o evaluare de final, dar nu merge în această profunzime a evaluării!!Evaluarea Națională, ca și evaluarea la clasă, sunt evaluări care se dau pe hârtie, ori aici sunt doar itemi cu răspuns selectat dintr-o listă de patru. Deci, are un specific. Școala va primi un raport, cu privire la felul în care au performat elevii săi, clasa are un raport și fiecare elev va avea un raport. Mare ți-e grădina, Doamne! Carevasăzică, dragi profesori, suflecați-vă mânecile de la ce aveți în dotare și apucați-vă de scris rapoarte! Desigur, după o astfel de îndeletnicire, elevii vor fi mai deștepți, dascălii mai pricepuți, ministrul mai leadership decât până acum, soarele mai galben și bani mai mulți în buzunarele tuturor! Cea mai tare cu adevărat este însă mențiunea potrivit căreia nimeni nu va fi obligat la nimic: Noi nu obligăm școlile! Desigur, și porcul zboară… Drama este cu atât mai mare cu cât asemenea gânditori, încărunțiți în scaune ministeriale, sunt cu nemiluita. Sunt găști formate solid ca niște cetăți care nu pot fi biruite în niciun fel: nici cu oprobiul public, nici cu demisia, nici cu desființarea postului. Dintre cei enumerați în presă în ultima vreme i-aș menționa și eu – pentru virtuțile lor, dar mai ales pentru anduranță, căci nu-i puțin lucru să rămână pe poziție în ciuda hate-ului general ce riscă să îi sufoce în orice clipă – pe Cristian Mirescu și mai ales pe cuplul predestinat mitificării Romeo și Oana Moșoiu scoși de-a lungul timpului pe o ușă și băgați înapoi pe alta.

… Nu avea cum să dea greș cu proiectul pe care-l bibilise cât putuse el de bine, și el chiar putea atunci când își propunea – ce-i drept, foarte rar… Scoțând pe bandă rulantă generații de noocrați, înzestrați cu o sensibilitate și o inteligență, rafinate superior, nu avea cum să nu lecuiască învățământul preuniversitar de boala cronică ce-l măcina, atrofiindu-i toate simțurile. Era tare mândru! Se credea un erou civilizator la care, cu siguranță, avea să se închine orice învățăcel dornic de a pătrunde tainele educației moderne.

… La câțiva ani după ce fusese implementat proiectul său, intitulat prețios Guvernarea noocratică, îi atinsese pe toți dezastrul: pe ei, strategii inovatori, pe copiii, care, ajunși la maturitate, se dovediseră a fi cu toții niște ratați incapabili să distingă între moft și necesitate, între nevoile reale naționale și formele preluate din afară, în numele lui: Așa se întâmplă în Franța  și așa trebuie să se întâmple și la noi, între meritocrația realizabilă doar pe hârtieși mediocrația care, la noi, pe plaiuri mioritice, naște pui precum o pisică aflată mereu în călduri.

Oare unde greșise?