Vineri, 24 ianuarie 2025, am celebrat cu toții 166 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, a Moldovei și a Țării Românești, sub conducerea aceluiași mare domnitor: Alexandru Ioan Cuza. Din nefericire, ziua aceasta nu ne-a adus nici pacea la care râvnim de aproape o jumătate de an – cea mai zdruncinată din câte am trăit după Revoluție – și nici strângerea laolaltă a tuturor românilor, ideal devenit utopic, imposibil de imaginat chiar și în vis. Dimpotrivă, zburătăciți ca un stol de vrăbiuțe gureșe, am apucat-o care încotro, însuflețiți de sentimente antagonice…   

Unii am făcut-o cu sufletul curat și în numele acestui simțământ ne-am lăsat mânați de acasă, dornici de a ne prinde în sfânta horă a Unirii și a o juca cu toată bucuria unui prezent în care suntem liberi și suverani și ne putem exprima iubirea față de țara noastră și față de poporul nostru fără să avem a ne teme de cineva. Și, înfiorați cu adevărat de sacralitatea ceasurilor trăite dimpreună, ne-am prins de mâini și am învârtit hora frăției, pe pământul mumei Românii, privind – cu ochii incendiați de razele unui soare parcă mai semeț decât în oricare altă zi – către viitor, cu speranță și cu demnitate. Ne-am rotit în ritm domol cu fruntea înălțată spre cerul senin, fără ca picioarele noastre să se moaie sau să tremure și fără să facem sluj în fața vreunui venetic, care, având mințile rătăcite, se crede învestit de Univers cu misiunea binecuvântată de a ne salva, pe noi, frații și surorile lui, împotriva voinței noastre.

Alții, dimpotrivă, s-au strâns nu cu mic, cu mare, ci cu juni și foarte multe bătrâne, în Parcul Tineretului din București pentru a se înhori cu președintele ales, care, spre deosebire de data de 10 decembrie, chiar s-a prezentat la întâlnirea cu susținătorii săi, venind alături de consoarta Cristela, la ceasul stabilit. Într-un spațiu mic – metaforic cât suprafața unei garsoniere -, devenit brusc neîncăpător, a început, odată cu sosirea cuplului adorat, isteria colectivă. Flancați de șapte gealați – struniți de aghiotantul lui CG, Nicolae Radu, fost șef de catedră la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza – care nu i-au scăpat o clipă din ochi, cei doi soți mărunței au fost luați de-a dreptul pe sus de un puhoi de oameni care s-au lăsat călcați în picioare numai pentru a atinge, chiar și în treacăt, augustele făpturi. Ceea ce a urmat nu a fost văzut nicicând pe plaiuri mioritice, nici măcar pe timpul veneratului Iliescu, singurul politician pentru care femei trecute bine de prima tinerețe ar fi fost în stare să își dea și ultimii dinți din gură (referire la fanele tătucului, care, potrivit filmelor păstrate în Arhiva TVR, erau toate grase, știrbe și… pupăcioase foc) numai pentru a înghiți aceeași linguriță de aer cu el. Așadar, strânși ca într-o menghină în mijlocul unei mulțimi care a început să freamăte precum un balaur trezit dintr-un somn secular, Georgeștii s-au prins pentru a se înhori unii cu alții și toți cu Dumnezeu,  într-un roată de dansatori  care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se târâiau ațele și curgeau obielele după dânșii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Și de-abia de-acum înainte începe grozăvia!…

Imaginile, cele mai multe, le-au amintit celor care au trăit pe timpul lui nea Nicu, cât de grotesc și de insuportabil poate deveni traiul în prezența unor asemenea specimene, care nu se lasă încadrate cu ușurință în vreo categorie umană… Urletele de bucurie ale adepților prezenți, buchetele de flori împinse pe deasupra adunării înfierbântate spre Cristela și portretele cu bUnicul – cu un Georgescu pozat din față și nu într-o ureche – ce se întrezăreau printre drapelele fluturate cu putere în văzduh, au reînviat – bine că numai pentru câteva ore! – o epocă ce a distrus generații întregi de români și de care, fie vorba între noi, cei mai aprigi la gură diasporiști au fugit ca dracu de tămâie, lăsându-și (din curaj, desigur!) neamurile să se ia ele la trântă cu odiosul regim.

… După ce s-au înhorit, cei mai mulți dintre cei aproximativ 3000 de participanți – ignorând sfatul liderului de a îl însoți în Parcul Carol, acolo unde a intenționat și chiar a depus o coroană de flori la Mormântul Eroului Necunoscut – s-au îndreptat gălăgioși spre Piața Victoriei, forțându-i pe sindicaliștii nemulțumiți, care protestau de ceva vreme acolo, să își ia băgăjelul (steaguri, vuvuzele și altele) și să dispară rapid, asta pentru a nu fi confundați cu pupingeorgiștii picați ca musca-n laptele acru din farfuria lor: aceea a nemulțumirilor provocate de Ordonanța Trenuleț. Adică, cu totul și cu totul altă Mărie și altă pălărie!  

Că a fost așa, adică bine că sindicaliștii – silvicultori, mineri, siderurgiști, militari în rezervă – au fost inspirați și s-au separat de susținătorii CG-ului o dovedește și faptul că, puțin după ora 16.00, câțiva manifestanți mai încinși (unii de diferite stimulente excitative de tipul alcoolului sau al drogurilor) s-au îmbrâncit cu jandarmii, în care au aruncat cu ce le-a picat în mână: sticle de sticlă, zăbrele rupte din garduri metalice și chiar drapele cu lănci cu tot. În cele din urmă și în ciuda unor provocatori care au făcut totul pentru a aprinde scânteia revoluției de catifea (cum o numesc unii) totul s-a liniștit, spre disperarea pacifiștilor care îndeamnă mereu la manifestații pașnice, dar care, subliminal, prin glasul unor români-patrioți (cei mai mulți dintre cei care vor să se vadă, neapărat, la… Realitatea Plus!), îndeamnă la revoltă și agresiune: Dacă e cazul, punem mâna pe furci sau pe topoare și atunci…

… Fierberea a dispărut, dar beleaua ne-a rămas pe cap. Tuturor, și nu doar pe al acelora care l-au ales pe președintele… ales! Făcând parte dintr-o specie necunoscută – o fi comunist în blană de salvatore della patria, o fi un om al timpurilor noi? -, CG-ul este o făptură de mirare care a pus multe minți luminate cu adevărat să se dea de ceasul morții pentru a îi distinge natura. Și astfel mulți dintre aceștia, istorici sau sociologi, specialiști în diferite domenii, au convenit asupra faptului că acest individ, necunoscut, până bine de curând, poporului de rând, dar parte importantă din anturajul politicienilor de multă vreme, are comportamentul unui lider de sectă, prezentând, în mare, toate trăsăturile specifice unui asemenea exemplar. Înainte de toate, acesta se înfățișează cu precădere maselor vulnerabile, ignorante, cufundate într-un soi de întuneric al minții, ca un (ne)om înzestrat cu puteri năzdrăvane, care îl separă definitiv de semenii săi. Astfel, fără a se teme că va fi socotit ridicol sau plecat cu sorcova, CG-ul a mărturisit cu toată seninătatea că multe dintre spusele sale îi sunt transmise direct de către Iisus Hristos și că, uneori, intră în contact cu niște entități… neomenești. Mai mult, întrebat de preotul Valentin Berechet dacă crede în Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor, acesta a răspuns într-un mod devenit deja marcă înregistrată Georgescu:

Cu toată fiinţa şi conştiinţa şi sufletul meu, îi ofer, i-am oferit, şi i-am dat să pot să înţeleg, să treacă prin mintea mea ceea ce trebuie spus în aceste vremuri.

Pe aceeași linie, acesta și-a recrutat adepții mai mult din rândurile celor care, dintr-un motiv sau altul, se simt exilați la periferia societății românești. Este cazul, firește, al celor care se simt nedreptățiți cu felul în care, după ani de muncă grea, sunt recompensați material cu pensii sau salarii de mizerie, sau al acelora care, plecați în afară, cu convingerea că vor răzbi cumva la lumină până la urmă, s-au simțit la fel de marginalizați și, firește, la fel de prost tratați și acolo. Așa se poate explica și furia, și agresivitatea lor, și idolatrizarea unui individ care, exceptând verbiajul aiuritor, nu le poate garanta nimic. De altfel, în rândurile de fanatici care îi proslăvesc ființa s-au înghesuit oameni care nu au muncit o zi în viața lor, sau care trăiesc din pensie de urmaș, tocând ca niște viermi insațiabili tot ceea ce se poate toca. Or, nu astfel de adepți își dorește unul ca Georgescu care, deși glorifică sărăcia, trăiește ca un nabab de când a venit pe lume și are nevoie să fie întreținut, căci nici lui nu i-a prea plăcut să muncească. Nu în ultimul rând, CG-ul se prezintă maselor îndoctrinate cu iubire universală ca un conducător harismatic, în stare să stea la cârma unei grupări – fie aceasta și un popor – și să indice calea spirituală și socială de urmat. Calea Lui Georgescu!…

Științific vorbind, cei doi soți ciudați – măcar pentru unii dintre noi – sunt practicanți, probabil inconștienți, ai unei adevărate mișcări culturale sincretice, ivite în secolul al XX-lea, cunoscută sub denumirea de New Age. Dintre concepțiile consacrate amintesc channelingul, respectiv canalizarea, o practică spirituală potrivit căreia o persoană, numită canal sau channeler, pretinde că stabilește legături, măcar sporadice, cu entități supranaturale:

M-am întâlnit cu altă specie, în niciun caz cu o specie umană, spunea CG-ul, stârnind fiori pe șira spinării oamenilor care au obișnuința de a își păstra toate țiglele pe casă.

… În fine! Cazul Georgescu este realmente un caz și de aceea îl voi lăsa spre studiu experților. Ceea ce m-a intrigat foarte tare în ultima vreme și de Ziua Unirii în mod special este însă pasivitatea de neînțeles, lipsa de reacție a guvernanților care au aplicat legea tăcerii, dând cu flit întregului popor, și mai ales intelectualilor acestei țări, care, tocmai pentru că au glagore în cap, îi susțin în lupta cu Sinistru. Așezați în fruntea țării, cum-necum, aceștia trebuie să renunțe la a mai face nazuri ca fetele mari în prezența pețitorilor și să ia poziție, radicală, în fața acestui mare pericol care amenință a ne arunca înapoi, în era comunistă, cea mai nocivă era omenească din câte au fost construite vreodată.

… Fantoma lui Ceaușescu, a cărei zi de naștere este serbată azi de nostalgici cu lacrimi în ochi și glas tremurat, ne bântuie ca o nălucă rea, împiedicându-ne să mușcăm cu putere din fructele dulci ale prezentului. Și asta cu atât mai mult cu cât despoticul tiran pare a se fi reîntrupat sub învelișul material al lui Georgescu, care, la fel ca și mentorul său, are năravul de a se lăsa adorat fără a se împotrivi. Și, dacă poate, de ce nu?…