Este o veche poveste populară, care, rezumată, grăiește așa:

Abia însurat, Prostul (căci așa o să îl numim) a fost trimis de tânăra-i nevastă să cumpere carne de vită pentru ca aceasta să îi poată pregăti un prânz pe cinste. Odată ajuns la târg, Prostul s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, a pipăit halcă după halcă, dar nimic nu părea să îl mulțumească pe deplin. Și așa, tarabă după tarabă, măcelărie după măcelărie, până când a zărit într-o vitrină, ce sclipea ca soarele de pe cer, o bucată de carne fără pereche: era posteriorul unei vaci care, singur fiind, se răsfăța pe patul de gheață, ispitindu-i pe toți cu prospețimea și frăgezimea lui. Văzând-o și temându-se să nu i-o ia altul înainte, Prostul a dat buluc în dugheană și a deșertat în palma larg deschisă a măcelarului toate paralele pe care le avea în chimir, convins fiind că bucatele care aveau să iasă din mâna priceputei sale muieri îl vor umple de bucurie. Dar Prostul, prost fiind, nu s-a gândit o clipă că ceea ce urma el să mănânce nu era un mușchi oarecare, ci tocmai posteriorul unei vite…

Povestioara mi-a venit în minte chiar în clipele imediat următoare proclamării lui Georgică Simion drept câștigător incontestabil al alegerilor prezidențiale care, ieri-seara, după săptămâni bune de fierbere socială, a luat tot caimacul din ibricul politicii românești. Cu harta României colorată violent în galben, ca o lămâie uriașă, urâtă și acră, mă gândeam insistent la întâmplarea cu Prostul satului, a cărui haină, metaforic vorbind, a fost îmbrăcată de fiecare român în parte.

… Dar așa cum toate lucrurile și toate făpturile pot fi așezate pe grupuri și pe grupulețe în funcție de varii motive tot așa și proștii sau neghiobii sau imbecilii, căci totuna este, pot fi așezați în categorii distincte, potrivit gradului de idiotizare. Felul în care românii s-au raportat la acest fundamental eveniment – cel mai important cu putință pentru bunul mers al țării – arată că suntem inepuizabili în gesturi făcute în pripă și comportamente și decizii luate de-a valma, fără discernământ. O mare masă de aiuriți care s-a lăsat prinsă într-un joc de-a suveranizarea obligatorie a țării și de-a salvarea ei, căci asta convine nu poporului român, ci pretenilor mai vechi, care trei decenii și ceva, au fost abandonați în favoarea democrației și a libertății depline.

Ieri, ne-am dat cel mai rău în petic. Votând împotriva sistemului – ce mai performanță! – am votat împotriva propriilor interese și împotriva propriului popor. Niciun român, dintre cei cu drept de vot, nu poate fi absolvit de vină. Nu una individuală, căci acum nu prea mai contează micile sau marile drame și justificări particulare, ci una colectivă, a tuturor, chiar și a bieților copilași, pentru care noi, se pare, ne-am dorit un conducător, odraslă din os Ales, care să jupoaie de piele în piața publică, după bunul său plac.  

Cei mai vinovați pentru rezultatul devastator sunt fără îndoială cei care au stat acasă, reprezentând 50% din totalul celor care au fost chemați să își exprime opinia prin vot. Indolenții. Nesimțiții, care s-au obișnuit să lupte alții pentru interesele lor. Stând pasivi în fața televizorului și dând din fleancă, arătând cu degetul acuzator spre unii sau spre alții înseamnă a perpetua cu bună știință o categorie complet nefericită de indivizi: a acelora care prin neimplicare au devenit complicii opresorilor, indiferent de natura acestora. Gândul că au renunțat la dreptul lor democratic de a vota pentru a se îndesa cu o bere în plus sau pentru a face o sesiune de shopping la mall (!)  îmi face o silă grozavă. Existența acestor murături, care strică ADN-ul neamului, ne separă pe noi, românii, de poporul german care, aflat și el în fața unei amenințări asemănătoare, s-a regrupat la timp și, la alegeri, s-a prezentat într-un număr copleșitor de peste 80% din totalul alegătorilor. Un act de voință colectivă care a anulat o nenorocire ce ar fi făcut ca o țară puternică precum Germania să cadă pradă în mâna extremiștilor.

O altă categorie de vinovați este aceea reprezentată de diaspora, adică totalitatea românilor plecați din țară, unii chiar și de 20-30 de ani, care s-au gândit să îl voteze pe șturlubaticul Simion. De ce?!… Încercând să dau un răspuns, m-am trezit gândindu-mă că și în acest caz putem vorbi de câteva clase distincte. Mai întâi, este vorba despre neamurile lui Simion, care potrivit propriilor lor filmulețe postate peste tot, au luat cu asalt cu mic cu mare, adică cu puradei și pirande, secțiile de votare din marile orașe din Vest: din Italia, Germania, Spania, Marea Britanie. Bravo lor! Au dat dovadă de atașament și probabil de speranță într-un viitor mai bun, de vreme ce la conducerea României urmează să vină Parpangel al lor. Alții, care nu au scuza celor dintâi, au făcut-o dintr-un soi de invidie care, de vreun deceniu, de când țara noastră a luat avânt, i-a împiedicat să mai doarmă. Adică cum?! Ei să curețe haznaua Europei, iar cei din țară să aibă slujbe bine plătite sau ajutoare sociale mai mari decât salariile lor, obținute cu trudă și multă umilință?… În atari circumstanțe, este lesne de înțeles de ce, îmbrăcați în costume populare – gestul mi se pare horror și îmi amplifică greața! -, au dat fuga la vot și ne-au condamnat la izolaționism! Mulțumim fain pentru ajutor, dragii noștri confrați! Vă așteptăm în țară, acum că tot a ieșit, precum păduchele în fruntea patriei, conducătorul pe care vi l-ați dorit și care, potrivit așteptărilor voastre, vă va așterne dinainte covoare bătute în pietre nestemate pe care să călcați!

Următorii, la rândul culpei, sunt cei care au votat în așa fel încât toată țara s-a îngălbenit. Cu mici excepții – Clujul care s-a dat pe mâna lui Nicușor sau județele (Covasna, Harghita și Mureș) ungurilor cinstiți ai lui Kelemen Hunor care l-au votat, potrivit înțelegerii Coaliției, pe Antonescu – toate celelalte s-au închinat umile în fața lui Simion. Adică a unui individ care nu le-a promis NIMIC. Nici program politic, nici ideologie, nici securitate, nici salarii mai mari, nici vacanțe mai dese sau de lux. NIMIC! Excepție poate apropierea de Rusia, mamă cândva, de laptele căreia unora dintre conaționali se vede treaba că le-a venit dor. Și încă ceva: concubinajul cu Mesia cel pogorât pe pământ, care ieri, ca o stafie ieșită dintr-o neagră criptă, l-a însoțit la secția de votare pe Prâslea cel năzdrăvan, Georgică, aprinzând speranța în sufletele tuturor adoratorilor lor: al babei cu colțul de os, al dacului cu Draco, al gospodinelor chirăitoare precum vuvuzelele la vederea augustei lor făpturi și atâția alții.

Firește, cei trei lideri ai Coaliției (într-o mai mică măsură K. Hunor) au făcut posibil, mai mult decât ceilalți, rezultatul de aseară, dezastruos pentru întreaga țară. Atât Ciolacu, cât și liberalul-șef Predoiu au fost neputincioși în fața celor care au trădat. Cei 47 de ronini, așa cum i-a numit chiar Ponta pe primarii pesediști trădători, și-au făcut treaba și l-au votat pe el în detrimentul lui Crin care, cu coada între picioare, a abandonat lupta, urmând probabil să se retragă în culcușul lui cel dulce de la Bruxelles, acolo unde va continua să ducă un trai pe vătrai. Un fel de dolce far niente, o viață fără a face nimic! Trădători au fost și în gașca liberală, mulți dintre membrii, chiar de vază, ai acestui partid exprimându-și preferința pentru independentul userist Dan.

Azi, a început să se facă plata. Primul cap căzut a fost acela al buclelor aurii ale Elenei Lasconi, debarcată de la conducerea USR-ului care se vrea legat, cu funii marinărești dacă se poate, de locomotiva Nicușor, rămas realmente singura speranță a românilor care chiar își doresc din suflet binele țării. Având de ales acum între un fost șef de galerie care, în ciuda lecțiilor date de papa Georgescu, se comportă – mai rar, ce-i drept, în ultima vreme – ca un derbedeu care înjură ca un spurcat pe oricine și oriunde poate, afirmându-se mai degrabă ca un antimodel social, și olimpicul matematician Nicușor Dan alegerea ar trebui să fie foarte simplă… Dar nu este, căci au apărut acum în ecuația și așa complicată a alegerilor din turul al doilea ( Ce curios! Nimeni nu a mai strigat: Turul doi, înapoi!), din 18 mai, elemente noi pe care oamenii normali ( fără a putea spune cu certitudine ce mai înseamnă asta!) nu se gândesc să le ia în considerare: Nicușor nu este căsătorit religios cu femeia cu care are doi copii sau Nicușor încurajează LGBT-iștii, cărora se pare (după cum a grăit indignat maestrul Becali) că le-ar fi semnat deja acordul pentru parada de anul acesta.

Următorul cap, ce se vrea atârnat chiar de gardul Palatului Victoriei, este acela al lui Marcelică socotit de către toți actorii implicați în acest proces electoral ca fiind oaia neagră care trebuie neapărat sacrificată pe altarul democrației atât de puternic zdruncinată. Într-adevăr, această mișcare era și este încă necesară, chiar dacă ar fi fost de preferat să fie făcută în secunda doi după demisia lui Johannis. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa din comoditate și mai cu seamă dintr-un considerent permanent valabil în politica românească: cartoful fierbinte trebuie să fie scos din jarul incandescent de mână străină! Ciolacu, așa greoi la minte și la fapte cum a fost, s-a dovedit a fi mâna care a scos atâta cât a putut cartofii  încinși, altfel spus singurul politician capabil să se comporte bărbătește, chiar dacă, în cele din urmă, a dat cu carul, pe care l-a tras habotnic după el, în hăul anarhiei.

Cei mai mari proști ai satului, numit România, am fost eu și cei care au gândit și gândesc ca mine. Având încredere în mintea cea de pe urmă a românului, care precum Păcală reușește să salte mai mereu deasupra nevoii, am crezut și mai cred încă în șansa noastră națională, chiar dacă aseară am luat-o zdravăn peste bot. Cu toate acestea, nu pot accepta gândul că, trăind mai bine ca niciodată – în nicio altă epocă istorică anterioară, marea masă a poporului nu a dus-o mai bine ca în acești ani de după Revoluția din 89 -, ne dorim să o ducem greu… Asta, dacă nu cumva noi, românii, ne-am obișnuit atât de mult cu Răul, încât în absența lui nu mai putem respira ca lumea.

P.S: Până la turul doi, ar fi bine să lăsăm carnea vacii împachetată, să nu umblăm la ea!  Ar fi cu adevărat de neiertat dacă am pieri ca neam, cu dinții încleștați în dosul vacii!