21 aprilie 2025 va rămâne în memoria colectivă a creștinătății ziua care a îndoliat milioane de suflete, ziua în care bunul Francisc și-a încheiat socotelile pe pământ și a ales să se retragă în colțul lui menit din cer, acolo unde numai zeii și sfinții au privilegiul de a se înfrupta din merindea veșniciei și de a își potoli setea sorbind din potirul cu nectar al nemuririi.

Trecerea sa în neființă, discretă și delicată, cu grijă față de cei din jur, s-a consumat în cea de-a doua zi a Sfintelor Paști – serbate pentru prima oară deopotrivă de ortodocși și de catolici -, în jurul orei 8.35 (ora României), după numai un ceas de vizibil disconfort și suferință, o stare fizică rea cu care de altfel s-a acomodat încă din adolescență. Dispariția sa i-a luat însă pe nepregătite pe toți cei care l-au iubit sincer, cu atât mai mult cu cât, în Duminica Paștelui, Suveranul Pontif, primind încurajarea propriului asistent-infirmier de a se deschide din nou către lumea pe care o slujise cu atâta dăruință, a făcut o plimbare surprinzătoare cu papamobilul în Piața Sf. Petru, după ce a rostit tradiționala binecuvântare Urbi et Orbi în fața celor aproape 35.000 de credincioși care se strânseseră cu inima plină de speranța revederii sfântului părinte, despre care știau că depășise cu mare greutate săptămânile petrecute în Spitalul Gemelli din Roma, acolo unde fusese diagnosticat și tratat de dublă pneumonie.

… Atipic prin felul său de a fi și de a gândi, de a se raporta la realitate privind dinspre periferie spre centru și nu invers, papa Francisc a revoluționat o lume întreagă, căreia i-a propus ca unică alternativă de existență instaurarea și absolutizarea păcii și a frăției universale. Fiind altfel, diferit de toți ceilalți predecesori ai săi, acest episcop al Romei – așa cum îi plăcea să i se spună – a dat naștere unui mit contemporan cu adevărat exemplar, cu atât mai mult cu cât modelele spirituale demne de a fi multiplicate fie au dispărut, pierind în noaptea uitării, fie au refuzat să păstreze un contact deschis cu semenii lor, pe care i-au tratat cu o nedreaptă aroganță sau cu o ucigătoare indiferență.

… Povestea sa muritoare, devenită acum, prin moarte, nemuritoare, a început cu două generații înainte, cu aventura excepțională a bunicilor săi pe linie paternă, care, fascinați de tărâmul făgăduinței au ales să își părăsească satul natal, Portacomaro, din Basso Monferrato, regiunea Piemontului, și să plece în căutarea atât a unui trai mai bun, cât și a celor trei frați ai bunicului Giovanni, plecați deja de ceva ani în Argentina, pe atunci socotită cea de-a șasea cea mai puternică țară din lume. Elocvent în sensul unui aflux uman de nestăvilit este faptul că, din pricina numărului foarte mare de imigranți – din patru rezidenți trei erau europeni -, metropola Buenos Aires a căpătat renumele pitoresc de capitala ieșită din barcă, de oraș populat mai ales cu porteños, adică cu cei din port, cu străinii care dăduseră buzna nepoftiți împrumutând locului un aer cosmopolit sufocant.

Scăpând ca prin minune din ghearele morții – bunicii ar fi trebuit să se îmbarce pe nava Principessa Mafalda, care plecase de la Genova pe 11 octombrie 1927, având la bordul ei 971 de pasageri, și care a naufragiat pe 25 octombrie -, cei doi soți, Rosa și Giovanni, precum și unicul lor fiu, Mario, și-au văzut împlinit visul cu ochii abia pe 15 februarie 1929, atunci când au ajuns la Buenos Aires. Din capitală, nou-veniții s-au îndreptat către regiunea numită Entre Ríos, cu destinația Paraná, oraș aflat la vreo 500 km nord, acolo unde cei trei frați ai lui Giovanni începuseră, de vreo șapte ani, o foarte prosperă afacere cu gresie și faianță, care le-a permis, printre altele, să ridice o fastuoasă casă cu patru etaje – câte unul pentru fiecare băiat -, botezată de către locuitori drept Palazzo Bergoglio. Epoca de glorie a familiei s-a stins foarte repede, odată ce criza economică a bătut și la porțile bogatei Argentina. Bunicii au fost siliți să revină în capitală, unde grație unui împrumut au reușit să deschidă un magazin, de care s-au ocupat împreună cu fiul lor, care în 1934, a cunoscut-o pe Regina Sivori, în Oratoriul salezian al Casei San Antonio, cu care s-a căsătorit un an mai târziu, punând, foarte repede, bazele unei căsnicii solide și fericite. Primul lor fiu, Jorge Mario Bergoglio (viitorul papă), s-a născut pe 17 decembrie 1936, fiind botezat chiar în ziua de Crăciun într-o bazilică din cartierul italian Amalgro, din Buenos Aires.

Copilăria primului născut a fost una plină de bucurii, trăită sub stricta, dar binefăcătoarea supraveghere a celor doi părinți care au știut a le insufla și lui, și frățiorilor lui, principii și valori morale prețioase precum demnitatea muncii sau onestitatea, iubirea nemărginită față de toți oamenii, indiferent de apartenența acestora la un ordin religios la altul, la o categorie socială sau alta. Cea care l-a tratat ca pe un prințișor, căruia a crezut că i se cuvine totul, a fost nona Rosa (bunica), femeia care i-a marcat cei dintâi ani din viață, vorbindu-i despre viețile sfinților, ducându-l la biserică și deschizându-i, de timpuriu, apetitul pentru lectură și învățătură.

Încurajat și de părinți, Jorge s-a dedicat studiului, convins fiind că numai absolvirea unei școli folositoare îl poate ajuta cu adevărat să reușească în viață. Ca urmare a acestui crez, băiatul a absolvit Şcoala Tehnică „ Hipolito Yrigoyen”, specializată în chimie alimentară, având sentimentul că aceasta va fi calea pe care o va urma și care îi va aduce, cu siguranță, împlinirea existențială. Dar, soarta, vicleană cum numai ea poate fi, avea alte planuri cu el… Așa se face că, în anul 1953, pe 21 septembrie, atunci când, în Argentina, se celebrează Ziua studentului, Jorge Mario avea să trăiască o experiență ieșită din comun, pe care avea să o povestească chiar el:

Nu voi uita niciodată acea zi. Era 21 septembrie 1953. În Argentina, 21 septembrie este Ziua Studenților și eram pe cale să merg la picnic cu colegii mei de an. Am trecut pe lângă biserica San José de Flores și am intrat în ea. Eram catolic practicant. În acea perioadă studiam chimia pentru a deveni medic. Așa că am intrat, iar acolo am văzut un preot necunoscut care tocmai intra în confesional. În acel moment am simțit nevoia de a mă spovedi. Nu știu ce s-a întâmplat sau cât a durat acea mărturisire. După m-am ridicat și am mers acasă, realizând treptat că Dumnezeu mă cheamă. (…)Dar certitudinea s-a născut în acea zi de 21 septembrie 1953. Certitudinea unui dar.

Întâmplarea l-a marcat pentru totdeauna și de aceea s-a simțit dator față de familia sa de a o pune în temă cu noul drum pe care își dorea să îl parcurgă și care începea cu intrarea sa la… Seminar. Tatăl a fost foarte fericit, dar mama, care nu îl vedea preot, a fost nemulțumită, considerând că alegerea propriului copil nu va duce la nimic bun. Bunica Rosa i-a fost, ca întotdeauna, alături, încurajându-l:

„Dacă Dumnezeu te cheamă, să fii binecuvântat! Nu uita, te rog, că uşile casei îţi sunt întotdeauna deschise şi că nimeni nu-ţi va reproşa nimic dacă decizi să te întorci.”

În 1957 a început lungul și complicatul proces al devenirii sale preoțești. Mai întâi a fost admis la Seminarul diecezan Villa Devoto din Buenos Aires, ai cărui profesori, cei mai mulți, aparțineau ordinului iezuit în care a aspirat să pătrundă și el cât mai grabnic. Planurile i-au fost date însă peste cap de o infecție pulmonară cumplită care amenința să îl ucidă și care a grăbit o operație chinuitoare, ce a presupus extirparea părții superioare a plămânului drept. În perioada de convalescență, a fost vizitat de mulți oameni, dar prezența care i-a marcat existența, întărindu-i credința că aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze, a fost aceea a unei călugărițe, sora Dolores, care i-a spus:

„ Prin durerea ta, tu Îl imiţi pe Isus”. Vorbele femeii, aparent spuse din complezență, au dobândit un rost superior: l-au făcut să înțeleagă că, prin suferință, Isus îl făcea ucenicul Lui și că întunericului și durerii avea să îi urmeze, neîndoios, flacăra strălucitoare a Învierii și a tămăduirii.

Toate treptele devenirii sale teologice, au fost urcate apoi, una câte una: în 1969, a fost hirotonit preot iezuit de către Arhiepiscopul Ramon Jose Castellano, iar în 2001 a fost făcut cardinal de către Ioan Paul al II-lea, care, spre mâhnirea credincioșilor din toată lumea, a murit pe 2 aprilie 2005, locul fiindu-i luat pentru o scurtă vreme (2005-2013) de către Papa Benedict (cardinalul Joseph Ratzinger din Germania). Ca urmare a demisiei acestuia, în martie 2013, a fost organizat la Roma un nou Conclav al celor 114 cardinali, din rândul cărora urma să fie ales noul papă. După multă încleștare și așteptare și după ce fumul alb s-a înălțat din hornul Capelei Sixtine, a fost anunțat numele câștigătorului: Jorge Mario Bergoglio! Alegerea numelui papal, Francisc, cu totul inedit și el, a primit o explicație ce s-a justificat de-a lungul întregii sale experiențe pontificale:

„Cardinalul Hummes m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a spus: Să nu uiţi de săraci! – Şi cuvântul acela mi-a intrat aici: săracii, săracii. Pornind de la săraci m-am gandit la Francisc de Assisi…, iar Francisc este omul păcii. Şi aşa mi-a venit numele, în inima mea: Francisc de Assisi. Pentru mine, el e omul sărăciei, omul păcii, omul care iubeşte şi ocroteşte Creaţia… Este omul care ne dă un spirit de pace, un om sărac… Oh, cât mi-aş dori o Biserică săracă şi pentru săraci !” (Papa Francisc, Discurs, 16 martie 2013).

Încă de la prima sa apariție, Bergoglio i-a surprins pe cei care, curioși, se adunaseră fără număr în Piața Sf. Petru. Îmbrăcat într-o robă albă obișnuită, peste care a așezat numai o cruce, noul papă s-a adresat mulțimii într-un mod cu totul familiar, nemaiîntâlnit până atunci: Bună seara, fraţi şi surori! Smerit, a rostit apoi cele trei rugăciuni – Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi Slavă Tatălui –, după care i-a anunțat că vor purcede, împreună, într-o călătorie a frăției, iubirii și încrederii reciproce, nu înainte însă de a fi binecuvântat de ei, anume de mulțimea obișnuită cu alte ritualuri, cu alte tradiții, dar care acum primea, în sfârșit, rolul principal. Era evident că odată cu acest nou Suveran pontif începea o eră nouă, cu totul diferită de toate cele care o precedaseră, și această impresie generală avea să fie confirmată de fiecare zi trăită ulterior sub patronajul acestui om venit de la capătul lumii, din Argentina, parcă numai pentru a răsturna cu susul în jos o orânduire preoțească, o papalitate imperială, ce se înstăpânise, nefast, de secole întregi.

Spirit reformator și obstinat în felul lui, papa Francisc s-a hotărât să continue ceea ce începuse la el în țară: să refuze zidirea între pereții unei biserici, să coboare, dacă cumva ar fi fost înălțat, de pe peretele cu icoane, și să umble liber printre oameni, cărora să le vindece sau să le aline sufletele bolnave.  

Să ieşim în întâmpinarea oamenilor, nu să stăm să-i aşteptăm comod în sacristie (…) Isus ne învaţă celălalt drum, să ieşim să dăm mărturie, să ieşim să ne interesăm de fratele nostru, să ieşim să împărtăşim ce avem, să ieşim să cerem. Să ne întrupăm., a spus arhiepiscopul Bergolio în predica din 2 septembrie 2012.

Și a făcut întocmai, punând bazele unei religii a inimii, unei doctrine, jumătate conservatoare, jumătate progresistă întemeiată pe un singur mare crez: grija față de semeni și mai cu seamă față de cei aflați la ananghie existențială. Și-aceștia au fost mulți și, până la el, ignoranți sau chiar bătuți cu pietre, alungați din sânul comunităților, precum imigranții, homosexualii sau bolnavii atinși de molipsitorul HIV, de care nu s-a temut însă, ci dimpotrivă cărora le-a spălat, cu umilință, picioarele. O doctrină descrisă în numai câteva cuvinte, dar edificatoare, în publicația La Stampa: Fără măști, fără precauții și cu multe strângeri de mâini.

… Muritor fiind, papa a durat și el puțin… dar lucrarea lui, sădirea seminței bunătății în inimile tuturor, a rămas să rodească, pe vecie, an după an, până la sfârșitul lumii și încă un pic după aceea…

Sunt om: durez puțin, iar noaptea-i imensă./ Dar privesc în sus: stelele scriu./ Fără să-mi dau seama-nțeleg:/ și eu sunt scriere/ și chiar în clipa asta cineva mă citește pe litere. ( Octavio Paz)