… pentru că autorul ei, Wladyslaw Reymont, pe numele său real Wladyslaw Stanislaw Rejment, are o viață și o operă demne de scenariul unui film captivant. S-a născut pe 7 mai 1867 în satul Kobiele Wielkie, în apropierea Varșoviei, într-o familie numeroasă, ca cel de-al cincilea copil al organistului Józef Rejment și al Antoninei, fiica unor nobili ruinați, care i-au împrumutat însă multă sensibilitate și un suflet de poetesă. Băiatul, extrem de fragil din punct de vedere fizic, se dovedește a fi o fire rebelă, nonconformistă, imposibil de strunit și așezat între mejdinele strâmte ale unei lumi burgheze pe care, după ce o cunoaște în toate straturile ei sociale ( a fost actor într-o trupă provincială, ucenic într-un atelier de croitorie și a lucrat ca supraveghetor la căile ferate ) ajunge să o disprețuiască profund. După ce fuge în mod repetat de acasă și de la școală ( care nu îi place deloc! ), intrând într-un conflict care nu se va stinge niciodată cu propria-i familie, Reymont se hotărăște să se dedice definitiv scrisului. Ca urmare, în 1893, pleacă la Varșovia unde, pentru a putea supraviețui, va locui, cu chirie, alături de alți trei tineri într-o singură cămăruță sumbră, sărăcăcioasă și întunecată, între pereții căreia actul creației era practic imposibil. De aceea, multe dintre scrierile sale de început vor fi așezate pe foaie într-un ungher mai ferit al Catedralei Sf. Ioan, unde îi vor fi înhumate mai târziu, în 1925, rămășițele pământești.

… pentru că romanul Țăranii, pentru a cărui elaborare a avut nevoie de șase ani ( 1902-1908 ), a fost răsplătit în 1924 cu Premiul Nobel pentru Literatură! Reușita sa este cu atât mai meritorie cu cât a avut contracandidați de renume, deja consacrați, precum germanul Thomas Mann sau englezul Thomas Hardy, considerat, atunci, de cei mai mulți critici ca fiind cel mai îndreptățit de a aspira la o asemenea onoare. Și, cu toate acestea, cel care a fost declarat câștigător a fost scriitorul polonez, care s-a înscris astfel pe o direcție trasată deja din 1905 de confratele Henryk Sienkiewicz, care fusese premiat la rându-i pentru romanul Quo Vadis, care s-a bucurat de un succes enorm la public.

… pentru că această epopee a țărănimii poloneze, organizată în patru mari părți, intitulate sugestiv cu  numele celor patru anotimpuri, Toamna, Iarna, Primăvara și Vara, a luat naștere ca replică dată romanului Pământul scris de naturalistul Zola, căruia îi reproșează modul grosier, lipsit de orice delicatețe, cu care descrisese viața și, mai ales,  sufletul țăranului francez. Trăindu-și copilăria la sat – mai întâi la Kobiele și apoi la Tuszyn – , mediu pe care l-a cunoscut din interior, cu nevoile și cu slăbiciunile sale, cu tradițiile și cu eresurile sale, cu minunatele sale povești, istorisite de sensibila-i mamă, Reymont a reușit să creeze o valoroasă – estetic, istoric și etnografic – monografie a satului polonez surprins la încopcierea secolelor XIX și XX.

Romancierul este cel dintâi scriitor realist care îl surprinde pe țăran în legătura sa, sfântă, cu pământul a cărui posesiune reprezintă totul. Îi oferă siguranță și confort material și, mai ales, îl face să fie respectat în comunitatea în mijlocul căreia trăiește. Îl înnobilează, dăruindu-i, ceea ce i-a lipsit mai mereu, demnitate și, evident, multe drepturi. De altfel, Reymont distinge în ierarhia socială a satului două categorii distincte de țărani, respectiv gospodarii, țăraniiînstăriți, ce au pământ, și komornicy, țăranii lipsiți de orice proprietate, a căror soartă depinde, în mare măsură, de voința celor care ocupă o poziție privilegiată în societatea în care nimic nu este întâmplător. Nici măcar locurile pe care oamenii le ocupă în biserică, în crâșmă sau chiar în sânul propriilor lor familii… Cu cât sunt mai înstăriți, cu atât se bucură de mai mult respect din partea celor săraci, care se uită la ei ca la niște modele demne de a fi imitate. Asta nu înseamnă însă că cei care sunt avuți sunt lipsiți de drame particulare, de tragedii cutremurătoare. În societatea și gospodăria de tip pater familias, în care bărbatul își impune, de foarte multe ori, cu pumnul propria voință, țâșnesc de pretutindeni conflicte care degenerează alterând relația dintre soț și soție, dintre părinți și copii. Se nasc astfel confruntări puternice, care îi separă definitiv pe combatanți. Deși se împacă, poartă în suflet o ranchiună mare, care îi betegește, lăsându-i infirmi pentru totdeauna. Conflictul cel mai puternic din roman, care îl opune pe fiu tatălui său, Boryna, cel mai înstărit gospodar din Lipce, este schițat din primele pagini ale cărții, în două replici rostite de două personaje secundare:

 – Boryna ar trebui să treacă pământul pe  numele lui Antek!

 – Ca s-ajungă pe urmă să trăiască din pomana lui fecioru-său? … Ehei! Boryna e încă verde, poate să se însoare din nou, și-ar fi un neghiob dacă și-ar trece averea pe numele copiilor!

Cuvintele, chiar dacă puține, concentrează întreaga situație conflictuală: Fiul, Antek, dorește ca pământul familiei să fie trecut pe numele său, iar el să fie recunoscut drept unic moștenitor al tatălui său, Maciej Boryna, în casa căruia locuiește împreună cu soția sa, Anna, și cu copiii lor. Dezacordul capătă proporții catastrofale în momentul în care bătrânul, care își îngropase deja două neveste, se hotărăște să se căsătorească cu Jagna, o tânără foarte frumoasă – De frumoasă, e frumoasă. Grasă ca o juncană, albă la față și cu ochii ca floarea de in…– pe care o iubește pătimaș și… Antek, care, înnebunit de nurii ei, își pierde mințile și, firește, controlul, făcând gesturi ce vor provoca multă durere în jurul său. Relația tensionată dintre cei doi bărbați sfârșește într-o teribilă încleștare fizică, în urma căreia fiul este gonit, împreună cu familia sa, din casa părintească. Rămași fără sprijin, soarta lor se schimbă dramatic. Vor cunoaște sărăcia lucie, foamea și, mai grav, decăderea socială, până când are loc un eveniment ce marchează schimbarea fundamentală a unuia dintre personajele implicate, fără voie și fără vină, în disputa dintre tată și fiul său. Eroina care se transformă este Anna, ce trece de la o stare oarecum vegetativă, adică de la ipostaza de umbră credincioasă a bărbatului – căruia nu îndrăznește să i se împotrivească, chiar dacă acesta o umilește cumplit în fața întregului sat, îndrăgostindu-se până peste cap de Jagna – la ipostaza de femeie renăscută din propria cenușă, care, speriată că va fi deposedată de averea care i se cuvine, se reîntoarce în casa socrului său, pe care o ia ca un mareșal în primire. Nimic nu se mișcă de la locul lui fără știrea ei! Cea mai mare victimă a acestei femei – care își pierde treptat omenescul, bestializându-se – este chiar rivala sa, Jagna, care, rămasă văduvă după moartea lui Boryna, este alungată din gospodăria în care ar fi putut rămâne, căci se afla în posesia unui act de donație primit din partea bătrânului, care o făcea stăpână. Ce se întâmplă, până la final, cu toți eroii implicați în epopeea țărănească veți afla numai citind cartea…

… pentru că are niște protagoniști, care, probabil, l-au inspirat pe Liviu Rebreanu în creionarea personajelor sale din cunoscutul roman Ion ( publicat în 1920, la 12 ani distanță de tetralogia polonezului! ), lectorul putând identifica, cu ușurință, niște perechi caracterologice evidente: Antek=Ion, Anna=Ana, Jagna=Florica, Maciej Boryna=Vasile Baciu. Firește, dincolo de niște trăsături comune vizibile, există atribute care îi particularizează pe protagoniști, așezându-i, până la urmă, în categorii tipologice distincte. Bunăoară, cele două An(n)a se manifestă numai până la un punct la fel: sunt ascultătoare, temătoare și supuse bărbaților din viața lor, fie că aceștia le sunt tați, socri sau soți. Cele două femei vor avea însă o evoluție complet diferită, care le va conduce spre un alt deznodământ: una își recuperează locul în cadrul familiei și, implicit, al societății țărănești în cadrul căreia devine un reper, pe când cealaltă, lipsită de afecțiune și prețuire, sfârșește tragic, ucisă fiind de… autorul ei, care o pedepsește, deși, aparent, nu a păcătuit.

… pentru că Reymont, deși propune o operă în care se împletesc formule estetice, mai degrabă prozaice, precum realismul, naturalismul și poporanismul (?!), dovedește un remarcabil simț al naturii, pe care o imortalizează ca un iscusit pictor în niște tablouri de un lirism sublim: Sub ei, cât vedeai cu ochii, câmpia sură se întindea ca o tipsie uriașă, mărginită de pădurile sinilii; o tipsie pe care sclipea în soare, ca un fir de argint străjuit de anini și de sălcii, un râu șerpuitor… Satul era așezat pe fundul tipsiei, în jurul eleșteului, și se oglindea în soare, cu toată găteala tomnatică a livezilor, ca o omidă roșie, galbenă, ghemuită pe frunza cenușie a unui brusture…

… pentru că este o creație care satisface gusturile tuturor: pofta cititorilor seduși de mari povești de dragoste în numele cărora se fac mari sacrificii și, uneori, chiar moarte de om, pofta lectorilor care, ispitiți de istorie și evenimentele ei, descoperă în carte multe detalii referitoare la gâlceava niciodată stinsă dintre bogați și săraci, dintre țărani și moșieri, pofta oamenilor sensibili și delicați ce își potolesc bătăile grăbite ale inimii poposind îndelung asupra rândurilor în care atenția descriptorului este focusată asupra naturii, care, ca un învățător iscusit, îi dezvăluie omului marile taine ale vieții și ale morții…

POFTĂ MARE LA LECTURĂ!