… pentru că autorul cărții este unul dintre cei mai de seamă prozatori ai secolului XX, ce propune o operă încheiată, centrată asupra tragismului condiției umane. Alegându-și niște modele a căror influență a acceptat-o bucuros – H. de Montherlant, A. Malraux, Pascal, Nietzsche, Kierkegaard – își alcătuiește un program ( el care nu este un scriitor doctrinar ) ce se nimerește, până la urmă, a fi de natură existențialistă, dar prin care se deosebește fundamental de Sartre și de scriitura acestuia. Astfel, așa cum Bacovia își nega condiția de poet, vorbind despre sine ca despre un cronicar al propriei vieți pe care a cuprins-o nu în versuri, ci în simple notițe și vaiete, bune de a fi recitite mai târziu numai de el însuși, tot așa francezul Camus își neagă statutul de existențialist, respingând totodată orice apropiere de confratele Sartre cu care adesea a fost comparat: Sartre și cu mine ne mirăm văzând mereu cele două nume ale noastre alături… Când ne-am cunoscut ( în 1944 ), am avut ocazia să constatăm tot ceea ce ne deosebește.

Cu toate acestea, ceea ce îi unește, dincolo de multe dintre conceptele-cheie ale sistemelor lor – libertatea, absurdul, angoasa, revolta -, este modul în care se raportează la timp, și unul și celălalt considerând că viața noastră nu are ziua de mâine, ea fiind un șir de momente prezente ( Sartre ) și, de aceea, idealul absurd al fiecărui individ nu poate fi decât prezentul și succesiunea lui de prezenturi ( Camus ). Ca urmare, se dezvoltă și se propovăduiește un gust al clipei prezente în sensul că omul are datoria de a vedea, de a pipăi și de a gusta din toată bogăția lumii, metamorfozându-se astfel într-un colecționar al tuturor senzațiilor.

Omul camusian, sisific și revoltat deopotrivă, s-a născut, s-a format și a atins apogeul – ce-ar putea fi socotit Premiul Nobel pentru Literatură obținut în 1957 – în niște circumstanțe vitrege, fiind permanent în conflict cu o epocă tragică și mârșavă. Și așa din experiență în experiență și-a construit o artă de a trăi, un stil de a fi într-un timp al catastrofei. Om mediu + o existență, căci nu și-a dorit niciodată să fie un om de excepție, Camus a împiedicat atât cât a putut el, implicându-se activ în luptă ( ca gazetar, militant antifascist, membru al partidului comunist de care a divorțat foarte repede în niște împrejurări stranii, luptător în Rezistența franceză ), destrămarea lumii. Ființă solară, Albert Camus, care se desăvârșește spiritual absolvind Facultatea de Filozofie ( 1935 ) cu teza Metafizică creștină și neoplatonism, suferă neîncetat, fiind copleșit de chinuitoare frustrări, din pricina epocilor întunecate pe care le-a parcurs, și care, încăpățânate, i-au vorbit neostoit de limitele, de constrângerile și de caracterul finit al existenței umane.

… pentru că are un subiect care își înrobește cititorul treptat, făcându-l să parcurgă rândurile unul după celălalt într-un ritm alert, dornic să afle deznodământul poveștii unui erou anormal, a cărui existență se desfășoară sub semnul tragic al indiferenței absolute și al vidului sufletesc.

Incipitul este unul comun, aproape banal: protagonistul află că mama sa, internată de câțiva ani la azilul de bătrâni de la Marengo, încetase din viață. Este chemat de urgență pentru ca femeia, care îi dăduse viață, să poată fi înmormântată, dar, odată ajuns acolo, îi surprinde pe toți cu atitudinea lui lipsită de sensibilitate. Întrebat pe rând de paznicul stabilimentului și apoi chiar de către director dacă dorește să își vadă mama pentru o ultimă dată, acesta răspunde senin nu. Ca urmare, femeia va fi îngropată fără ca fiul să îi mai privească măcar o dată chipul.

După tristul eveniment ( nefericit numai pentru ceilalți locatari ai azilului și pentru amicul femeii, Thomas Perez ), Meursault se întoarce acasă, reluându-și viața ca și cum nimic important nu s-ar fi întâmplat. Ca urmare, a doua zi, se hotărăște să meargă la scăldat, la stabilimentul de băi din port, unde o revede pe Maria Cardona, o fostă dactilografă de la el de la birou, cu care va începe o relație amoroasă.

În rest, nicio schimbare esențială în afara deschiderii pe care o are față de vecinii lui pe care abia de – acum începe să îi vadă. Cel mai important dintre ei, având în vedere desfășurarea ulterioară de fapte, este Raymond Sintès, magazionerul cu abilități de pește, care i se confesează, mărturisindu-i că este nefericit în iubire deoarece femeia de care este amorezat și pe care o întreține, ținând-o nu ca-n palme, ci în palme, o maură după numele ei, nu îi este credincioasă. Se gândise să se despartă de ea, dar pentru asta avea nevoie de Meursault căruia îi cere să îi compună femeii o scrisoare plină de înjurături și în același timp de lucruri care s-o facă să regrete. Cei doi bărbați, afumați bine cu tutun și vin, se despart cu convingerea măcar a unuia dintre ei, a lui Raymond, că au devenit prieteni cu adevărat.

La ceva timp, Meursault, care se afla în propriul apartament în compania Mariei, este martorul unei scene îngrozitoare: amicul Raymond, apucat de isterie, căci țipa repetând mecanic: Nu mă respecți! Nu mă respecți!, îi aplică o corecție fizică femeii care căzuse în capcana sa, deoarece, după ce citise scrisoarea, venise la el, convinsă fiind că l-a prins din nou în plasă. Scandalul, care capătă proporții – palierul s-a umplut de lume –, este stins de un polițist care, iritat peste măsură de atitudinea sfidătoare a lui Raymond, îi trage acestuia o palmă zdravănă peste obraz.

La scurt timp, Meursault este sunat la birou de Raymond care, pe de o parte, îl invită să petreacă următoarea duminică la vila unui prieten, lângă Alger, iar pe de alta îi spune așa, în treacăt, că fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi printre care se afla fratele fostei lui amante. În același timp, patronul său care intenționa să își deschidă un birou la Paris îi face propunerea lui Meursault să se ocupe chiar el de această nouă afacere, dar bărbatul refuză, spunându-i superiorului său că era mulțumit cu viața pe care o ducea, care nu-i displăcea chiar deloc, și că în orice caz toate viețile sunt la fel. În seara aceleiași zile, Maria îl întreabă dacă dorește să se însoare cu ea, dar bărbatul, la fel de placid, îi răspunde că îi este totuna, dar, dacă ea ține morțiș, el poate să facă și acest gest.

În duminica stabilită, Meursault, Maria și Raymond ajung la Masson, amicul ce avea o vilă micuță de lemn chiar la capătul plajei. Sunt urmăriți de arabii care, probabil, îi văzuseră luând autobuzul către Alger și cu care, în cursul zilei, vor avea o confruntare fizică în timpul căreia Raymond va fi rănit la  mână cu un cuțit. Îndată ce a revenit de la medic, care îi bandajase brațul și îi pusese un plasture în colțul gurii, Raymond, nefiresc de posomorât, părăsește casa îndreptându-se din nou spre plajă. Este ajuns din urmă de Meursault, cei doi prieteni mergând țintă către o stâncă mare, lângă care îi vor descoperi pe cei doi arabi ai noștri, care par să fie însă indiferenți față de sosirea lor. Raymond vrea să se răzbune dar, fiindcă arabii sunt inofensivi și se ascund după stâncă, trebuie să renunțe la gândul său și, resemnat, îi dă revolverul camaradului său. Cei doi pleacă, întorcându-se la vilă.

Cu capul plesnindu-i de durere din pricina soarelui care se fărâmițase în bucățele pe nisip și pe mare și îngrozit de gândul că trebuie să urce treptele scării de lemn și apoi să dea ochii cu femeile din casă ( Maria și soția lui Masson, o femeiușcă bondoacă și drăguță ), Meursault face cale-ntoarsă către stânca lângă care curgea un izvor al cărui murmur dorea să îl mai audă încă o dată, dar, îndată ce ajunge mai aproape îl descoperă acolo pe omul lui Raymond ( arabul care îl rănise pe amicul său ), care se întorsese și el și care era singur. Acesta face un gest imprudent ducându-și mâna la buzunar, fapt pentru care Meursault, înnebunit de razele soarelui care cădeau ca o ploaie orbitoare din cer precum și de cuțitul pe care arabul îl scosese în cele din urmă, trage o dată, sec și asurzitor, împușcându-și adversarul. Apoi, mai trage patru focuri în trupul deja inert fără să poată explica, mai târziu, de ce a făcut-o. 

Din acest moment începe Partea a doua a acestui roman, care ar putea fi intitulată Lipsit de libertate, căci, odată ce va fi închis, va resimți înainte de toate absența libertății de mișcare și de exprimare. Eroul este supus unei anchete în cadrul căreia, privat de orice fel de drepturi, învață să își accepte noua condiție. Nu îi este prea greu, căci așa cum îi spunea buna lui măicuță, omul se poate obișnui cu orice. Niciodată nimic nu-i prea  mult și nu ești niciodată pe deplin nenorocit…

… pentru că are un personaj principal care îl ilustrează, în întregime, pe omul camusian: înfipt adânc într-un acum absolut, el este indiferentul lipsit de conștiință manifestă, a cărui principală formă de manifestare este inhibiția, căci situația prezentă/ existentă îl mulțumește, întotdeauna, pe deplin. De aceea, nu-i pasă dacă se căsătorește sau nu cu Maria, nu-i pasă dacă Raymond este prietenul său sau nu, nu-i pasă ce părere au cei din jurul său despre el. Toate aceste nu sunt altceva decât simple motive de plictiseală…

Eroul își surprinde însă lectorii cu onestitatea sa, manifestată într-un dublu sens: față de sine însuși și față de ceilalți pentru care este un simplu străin. Chiar dacă este în pericol de moarte, el refuză masca și nu acceptă să intre în jocul unor oameni de care se deosebește esențial tocmai prin faptul că nu vrea să mimeze, de exemplu părerea de rău față de crima înfăptuită sau dragostea față de Dumnezeu, două sentimente pe care dacă le-ar fi etalat s-ar fi salvat, indiferent de ceea ce înseamnă asta.

Îndrăgostit de soarele care nu lasă nicio urmă, Meursault acționează întotdeauna sub imboldul unui singur imperativ, acela al adevărului absolut în numele căruia trebuie să se arate mereu așa cum este și nu așa cum ar vrea lumea ca el să fie. De aceea, i-a fost imposibil, căci s-ar fi trădat chiar pe sine însuși, să se etaleze în fața celorlalți – a avocatului, a judecătorului de instrucție, a preotului – ca om sensibil, care și-a adorat sincer mama, sau ca  bun creștin, care l-a iubit și îl iubește ca toți semenii săi pe Dumnezeu și care își regretă amarnic fapta.

Ce s-a ales, până la urmă, de acest bărbat aflat în discordie cu lumea întreagă și cu Dumnezeu însuși – cu a cărui cunoaștere nu vrea să-și piardă și puținul timp rămas la dispoziție -, veți afla numai dacă veți citi romanul până la ultima sa literă. Nu veți regreta.