… pentru că autorul romanului, un evreu ceh, vorbitor și scriitor de limbă germană, ilustrează perfect principiul potrivit căruia viața și opera reprezintă întotdeauna cele două fațete ale aceleiași monede. Franz Kafka, căci despre el este vorba, s-a născut într-o epocă istorică de criză, pe 3 iulie 1883, la Praga-mămică cu gheare, într-un cartier mărginaș, topos care l-a marcat profund, căci a păstrat mereu vii și nealterate primele impresii ale copilăriei sale petrecute la Josefstadt: colțurile întunecoase, gangurile tainice, ferestrele oarbe și curțile murdare, dar mai ales oamenii condamnați la o viață lipsită de împlinire sufletească și de liberate. Romancierul face parte însă dintr-o familie care, dominată cu autoritate de un tată ambițios, cunoaște, destul de repede, o ascensiune socială care le permite să se deplaseze dinspre periferie spre centru. Caracterul puternic precum și grobianismul părintelui său Hermann Kafka, fost măcelar, care sacrifica el însuși animalele, îl vor marca pentru totdeauna pe delicatul său fiu, căruia-i produce o traumă psihică pe care nu o va putea tămădui întreaga sa viață. De altfel, într-o celebră Scrisoare către tată, Franz recunoaște cu luciditate că lipsindu-i pofta de viață, pofta de acțiune și pofta de cuceriri, specifice oricărui vlăstar din neamul Kafka, el este mai degrabă un Löwy, având sensibilitatea, fragilitatea și înclinația spre visătorie și introspecție ale mamei sale, Julie. Având un alt fel de a gândi decât acela al tatălui său care impune reguli de conduită cu nemiluita, pe care apoi le încalcă cu nonșalanță chiar el însuși, Franz rămâne din această perioadă cu niște obsesii chinuitoare care nu-i vor mai da pace. Repetitivul și insuportabilul ordin patern Niciun cuvânt de protest! îi cauzează viitorului romancier o predispoziție către tăcere și interiorizare, precum și un fel de a vorbi șovăitor și bâlbâit. Prins ca orice copil între cei doi părinți ai săi – între un tată tiranic care voia să primească mereu dovezi de mulțumire din partea fiului ce ar fi trebuit să îi fie recunoscător pentru viața de huzur pe care o ducea și mama sa, care, în ciuda spiritului de sacrificiu și blândeții sale, și-a abandonat toți cei șase copii în brațele oricărui se nimerea să fie cu ele deschise ( guvernante, slujitoare sau chiar bucătari ) pentru a-și îndeplini îndatoririle de soție și gospodină – Franz devine o fire singuratică, ce dezvoltă un fel de teamă, dar și de repulsie față de cei din jurul său.

… pentru că, fiind primul fiu al unei familii de evrei, are parte de o educație aleasă – căci aveau mari așteptări de la el – care, după o perioadă de febrile căutări și de oscilații între chimie și studiul limbilor clasice și al istoriei artei, se încheie cu studierea dreptului, finalizat la 17 iunie 1906. Tânărul doctor ( în drept ) își începe practica de concipient în biroul avocațial al unchiului său Richard Löwy, dar perspectivele din domeniu nu corespund ambiției și visurilor sale, aspirația sa fiind aceea de a descoperi o profesie neutrală, care să nu îi toace precum molia zestrea spirituală, destinată în totalitate procesului de creație, literaturii în genere, pe care nu mai vrea să o țină îngropată în el: Urăsc tot ce nu se referă la literatură. Așa ajunge să se angajeze ca funcționar la societatea Assicurazioni Generali, ce se îndeletnicea cu rezolvarea accidentelor de muncă ale lucrătorilor, cei mai mulți de origine cehă. Conștiincios și dedicat profesiunii sale, în ciuda caracterului ei birocratic și demoralizant, Franz urcă repede, treaptă după treaptă, pe scara ierarhică ajungând în anul 1922 secretar-șef al instituției. O asemenea slujbă colaterală, lipsită de eficiență, îl face să aspire la o meserie fizică curată, palpabilă și de folos general precum tâmplăria, agricultura sau grădinăritul. Totul era mai frumos și mai valoros decât iobăgia din cancelarie… Meșteșugul duce spre oameni, spunea Kafka care nu a înțeles se pare niciodată că și arta, sau mai abitir arta, îl conduce pe creator spre semenii săi.

…pentru că, deși are o vădită aversiune față de lumea haotică în care trăiește, își construiește o viziune artistică singulară inspirată tocmai de ea, o viziune care îi face pe ceilalți scriitori din epocă să se strângă în jurul lui și al amicului Max Brod ( pe care îl cunoscuse prin 1903 ), dând naștere renumitului, ulterior, Cerc strâmt praghez. Kafka debutează abia în 1908 cu volumul de opt povestiri Contemplare, care reliefează deja ceea ce va fi tot mai evident odată cu apariția și a altor creații: o sensibilitate exacerbată, complexe de natură fizică și spirituală, recunoscute cu franchețe – Sunt cel mai costeliv om pe care îl cunosc. – și, mai ales, o anxietate socială care îl silește să se retragă tot mai mult dintr-o societate pe care o resimte ostilă și amenințătoare, găsindu-și refugiul în propria lume lăuntrică. Așa se explică și faptul că, luat în captivitate de propriile drame și insatisfacții, devine indiferent față de tot ceea ce este situat în afara sa, chiar și față de izbucnirea războiului, eveniment consemnat laconic: Germania a declarat război Rusiei. După masă oră de înot! Dar nu a putut scăpa de lumea exterioară lui, în ciuda tuturor sforțărilor. Este vizibil faptul că operele sale, mai ales cele de debut, sunt tocmai rodul unui dialog imaginar cu propriul tată – cel mai de seamă exponent al lumii leviatanice în care a trăit – căruia încearcă să îi răspundă la întrebările ce i-au biciuit dramatic existența: cine ești tu, încotro te îndrepți și ce vrei? Prin răspunsurile oferite în lucrările sale, toate – tragedii ale alienării ființei umane, dezvoltă pe de o parte un soi de mit al tatălui tiranic, iar, pe de alta, un mit criptic centrat pe relația dintre individul așezat sub semnul nefast al unei culpe necunoscute și lumea-labirint în care se naște și trăiește și care îi grăbește, întotdeauna, sfârșitul tragic. Kafka își construiește un adevărat crez artistic, un program poetic, pornind de la epicizarea aventurilor propriei ființe, de la transfigurarea artistică a ceea ce a trăit până în măduva oaselor, subordonând totul dorinței de a comunica ceva necomunicabil, de a explica ceva inexplicabil.

… pentru că are un subiect fascinant, atipic, ce debutează abrupt printr-un incident ce naște intriga: eroul Josef K., funcționar-procurist al unei bănci importante, se trezește într-o dimineață oarecare arestat în propria locuință, în care pătrund doi bărbați, pe care nu-i mai văzuse vreodată în viața sa, și care se dovedesc a fi doi paznici angajați de înalte autorități să îl păzească, oferindu-i însă o iluzorie libertate. Chiar dacă face tot ceea ce crede că este de cuviință și tot ceea ce i se cere – își dezvăluie identitatea, arătându-și actul de naștere, este cuminte și ascultător, oferindu-le celor doi chiar și propria cămașă de noapte pentru a fi dusă spre păstrare la o magazie, chiar și dacă acolo se fac mereu fraude – nu află motivul arestării sale. Știindu-se fără vină, protagonistul este inițial liniștit, ciudata întâmplare neputând fi altceva decât, probabil, o farsă pusă la cale de colegii de la bancă – poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani. La numai câteva zile de la arest ( căci i se adusese la cunoștință că-i arestat ), este invitat la un interogatoriu organizat undeva în podul unei case, în prezența unui auditoriu straniu în fața căruia își pledează cauza nu atât pentru el, cât pentru alții care s-ar fi putut afla în aceeași situație-limită: Pentru ei vorbesc eu aici, și nu pentru mine. Chiar dacă judecata sa fusese lipsită de orice noimă, eroul, încă senin, își propune să trăiască cât mai aproape de felul în care o făcuse până acum, și, deși nu le înțelegea utilitatea, să meargă la toate viitoarele convocări. Într-o după-amiază  se trezește cu unchiul său, Leni, un mic proprietar agricol, pus în temă de fiica sa, Erna, despre procesul penal care-i fusese intentat. Acesta îi propune inițial să își ia un concediu și să vină la ei, la țară, acolo unde s-ar fi putut întrema, căci slăbise mult, și, în plus, unde s-ar fi putut elibera măcar pentru o vreme de sub puterea unei justiții ticăloase. Josef îi reamintește că este arestat, că nu se poate mișca după bunul plac, fapt ce sporește iritarea rudei sale, oripilată la gândul că pierderea procesului ar fi echivalat cu ștergerea lui, a nepotului, din societate, împreună cu toate rudele sale. Lămurindu-se reciproc de gravitatea faptelor, cei doi bărbați pornesc spre avocatul Huld, un fost coleg de școală al unchiului, pe care-l găsesc bolnav, căzut la pat, la discreția unei diavolițe de infirmiere care face gesturi tandre în văzul tuturor: lui K. i se păru că o vede mângâind mâna avocatului. La insistențele unchiului său, K. îl va angaja pe ilustrul avocat, care, aparent apatic, făcea totuși progrese, chiar dacă acestea nu erau vizibile și chiar dacă nu putea să le vorbească despre ele. Dificultățile întocmirii primei întâmpinări îl determină pe K. să se gândească la concedierea acestuia, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă ar fi fost finalizată, întâmpinarea ar fi fost citită odată cu sentința. Așadar, toată strădania era inutilă. Dar speranța este reaprinsă, căci, într-o zi urâtă de toamnă, un industriaș, vechi colaborator al său, îi vorbește despre un oarecare pictor, cunoscut sub pseudonimul Titorelli, care grației muncii sale cunoaște mulți judecători ce i-ar putea facilita drumul spre unii magistrați, a căror influență i-ar fi putut aduce multe beneficii. Dacă Josef K. se va salva sau va fi salvat și cum se va întâmpla asta veți afla numai dacă veți termina de citit acest roman.

… pentru că opera, elaborată ca o frumoasă metaforă/ parabolă, dezvoltă semnificații ontice și gnoseologice profunde. Condamnat la solitudine prin cătușele de hârtie ale cancelariei în care își exercită, la modul serios, meseria, Josef K. se face vinovat de a se fi lăsat transformat de societatea leviatanică – al cărei model este chiar monarhia habsburgică sub care s-a născut -, ce duce ea însăși o existență automatizată, într-un mecanism, lipsit de o viață interioară proprie, alienat de sine însuși, de propria familie și de lumea întreagă. Vina sa este aceea de a-și fi trăit viața în stare vegetativă, de somnolență, până la momentul, de maximă tensiune, în care dobândește conștiința culpabilității sale. În ajunul zilei în care împlinea 31 de ani, este dus undeva într-o carieră de piatră, pustie și părăsită, dezbrăcat de haine și așezat pe jos, într-o poziție umilitoare: cu gâtul întins nedemn, proptit de o piatră și cu capul deasupra. Își așteaptă sfârșitul – anunțat de cuțitul pe care călăii îl trec de la unul la altul – resemnat, fără să opună nicio rezistență, chiar dacă știa foarte bine acum că datoria lui ar fi fost să ia el însuși cuțitul… și să și-l înfigă în trup. Refuză însă gestul decisiv, tărăgănând la infinit, ratând astfel și ultima sa posibilitate de salvare. Sorescianul răzbim noi cumva la lumină devine imposibil în universul kafkian în care, vorba lui Albert Camus, totul este dat și nimic nu este explicat.