… pentru că este, poate, cel mai bun roman din sfera literaturii autenticității, un roman de introspecție ( interior ) al cărui autor, format în atmosfera tulbure a cursurilor profesorului Nae Ionescu și a Omului sfârșit al luiGiovanni Papini, își propune neîncetat a-și limpezi lumea subterană, făcândsăpături adânci în propria-i memorie și în propriul suflet, pe care le hărțuiește cu sălbăticia cu care își sfâșia carnea prin lovituri repetate cu biciul. Apărut în 1933, fiind scris pe nerăsuflate între 26 decembrie și 15 februarie, și având la bază un episod real din biografia scriitorului, romanul este socotit de majoritatea exegeților adevărata capodoperă a ciclului indian, care mai cuprinde operele ( bune de citit și ele! ) Isabel și apele diavolului, Șantier, Nopți la Serampore și Secretul doctorului Honigberger. Nemulțumit – ca și colegul Camil Petrescu, dar din alte considerente – de proza tradițională, de romanul comunizant ( text cu o teză polemică, romanul social sau proletar ), își propune să scrie cărți cu oameni noi, prinși în conflicte grave, autonomi și neapărat tragici. Eliade deplângea sărăcia literaturii românești de până la el – excepție poate numai opera lui L. Rebreanu – privată de personagii-mituri, deeroi capabili de a-și încheia socotelile cu viața din deznădejde sau din simplă dramă metafizică.

… pentru că are o structură atipică pentru acele vremuri, aceea a romanului de tipul jurnalului intim, în care evenimentele sunt relatate dintr-o perspectivă subiectivă – parțială și deformată! – de către un personaj-narator scriitor, ipostază recurentă în romanele realiste eliadești. Tehnica, deficitară din perspectiva segmentării narațiunii după principiul fragmentarismului, are rostul de a potența iluzia veracității faptelor, autenticitatea fiind principalul său ideal estetic. A fi autentic înseamnă și pentru acest enfant terrible al generației sale a trăi experiența ca atare, viziune ce dă naștere unei adevărate filosofii a ființei, bazată pe actul trăirii, ce-și are rădăcinile, poate, în poezia eminesciană În zadar în colbul școlii: Nu e carte să înveți/ Ca viața să aibă preț/ Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum crește iarba. Romancierului, ispitit de plonjonul repetat în apele capricioase ale memoriei – socotită o facultate divină, un fel de depozitar al tuturor experiențelor sacrului -, nu i-a fost deloc de-a-ndoaselea să o utilizeze în această carte în care, în țesătura ficțiunii, s-au topit foarte multe biografeme. Mai exact, acțiunea romanescă este declanșată de un episod autobiografic: între anii 1928- 1931, ( cf. primului volum de Memorii ), Eliade însuși se află în India, acolo unde, grație talentelor sale și mai ales pasiunii pentru cunoaștere și cercetare, a avut șansa de a studia sub directa îndrumare a profesorului și filosofului Surenranath Dasgupta și, mai ales, de a trăi o (ne)fericită poveste de dragoste cu frumoasa fiică mai mare a acestuia. Trebuie precizat însă că autorul și eroul său au destine și drumuri bibliografice și biografice cu totul diferite. Astfel, la momentul scrierii și publicării acestui roman, M. Eliade începuse deja să se facă remarcat prin preocupări variate, dar mai ales prin pasiunea pentru istoria religiilor, care devine limpede de prin 1925, de când ajunge studentul lui Nae Ionescu, care-l momește inițial cu trăirismul său. Eroul său, Allan, dimpotrivă, este un tânăr englez, comun, cules din stradă, adică obișnuit, pe care îl particularizează, inițial, numai pasiunea pentru studiul științelor exacte: citeam mult despre fizica matematică. El are însă și alte calități, descoperite treptat, care îi atrag atenția lui Narendra Sen – proiecția artistică a lui Dasgupta – și care îl fac pe acesta să îl prefere pe tânărul englez înaintea altora: cetățenia și descendența continentală, spiritul constructiv, energia de alb civilizator și folosul ( lui ) pentru India.

… pentru că propune o poveste de dragoste cu adevărat tulburătoare. Chemat de șeful său ( după ce trecuse prin urâta experiență a îmbolnăvirii cu malarie și surmenaj nervos ), Narendra Sen, să locuiască la el, în sânul propriei familii, pentru a-i facilita traiul într-o Indie complicată, Allan se îndrăgostește de Maitreyi, pe care de altfel o cunoscuse cu ceva timp înainte, într-un mod cu totul întâmplător: într-o după-amiază apropiată de marea sărbătoare a Crăciunului, o zărise în mașina tatălui ei, staționată în fața lui Oxford Book Stationary. Această primă întâlnire nu o complimentează deloc pe adolescentă, care i se pare tânărului european urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Fără să aibă nici cea mai mică intuiție despre ce urma să se întâmple, bărbatul, mediocru și superficial, plin de prejudecăți, nu ezită să o bârfească cu prietenii săi, stabilind astfel o dureroasă graniță  între lumile lor: o lume superioară, a comunității albe civilizate, preponderent engleză, căreia îi aparține el, și lumea autohtonă, tradițională, căreia îi aparține ea, în sânul căreia se mai ivise, din nenorocire, una, mult mai periculoasă, aceea eurasiatică de tip corcitură… A doua întâlnire – care se consumă în casa lui Narendra Sen, unde Allan ajunge, pentru prima dată, însoțit de gazetarul incult și grosier Lucien Metz, care dorea să se documenteze despre India … direct de la sursă – îi oferă șansa lui Allan de a o vedea și analiza în cele mai naturale atitudini și gesturi ale ei – mișcări moi, de mătase, zâmbetul timid, glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă – și, ca urmare, de a-și schimba cu totul părerea. Este un prim prilej pentru Allan de a-și dezvălui conștiința scindată, atribut specific europeanului modern, care trăiește prins între tendințe, aspirații și apucături contradictorii. Odată instalat în casa protectorului său, Allan beneficiază de o multitudine de șanse ( catalogarea cărților din bibliotecă, schimbul de lecții pe care cei doi tineri și-l ofereau reciproc, Allan învățând-o pe tânăra indiancă limba franceză, iar ea, la rându-i, bengaleza, plimbările făcute, alături de Chabu, la lacuri ș.a.m.d. ), care i se oferă, de a se apropia de Maitreyi și, fatalmente, de a se lăsa vrăjit de ea. Treptat, se lasă prinși în jocurile pasiunii ( cf. N. Manolescu ), desfășurate pe mai multe trepte – un joc al privirilor care stabilește legătura, cei doi părând să cadă într-un soi de transă, căreia  nu i se pot sustrage ), un joc al mâinilor, ce capătă un caracter de sacru ceremonial cu strângeri barbare și mângâieri de devot și, în fine, un joc al atingerii pulpei piciorului celuilalt, care denotă în lumea fetei, tributară încă tradițiilor și cutumelor de tot felul, posesiunea absolută -, și sfârșesc prin a se îndrăgosti la modul real, prin a se lăsa cuprinși de un farmec erotic ce se manifestă ca o otravă fără leac. Îndrăgostiții acceptă primejdiosul joc, chiar dacă știu că, odată ce l-au început, nu mai au cale de întoarcere. Apogeul este atins în scena logodnei mistice, care capătă aerul unui eveniment cosmic, aceasta săvârșindu-se la lacuri, în fața apei, a pădurii și a cerului. Legământul indiencei se confundă cu un poem de o sacralitate cosmică inedită – Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. – care, surprinzător, îl irită pe lucidul european stânjenit, în genere, de tot ceea ce îmbrăca haina solemnității. Ca un făcut, această zi, pe care Indianca o numește ziua inelului, se încheie… neobișnuit: surioara Chabu, care de obicei dormea în camera Maitreyiei , alege să doarmă în odaia mamei, a doamnei Sen, deoarece se simțea foarte rău, având niște simptome neliniștitoare. Rămas singur, Allan primește vizita șocantă ( pentru el, dar și pentru lectori! ) a Maitreyiei care, într-un gest de abandon total, i se va dărui cu patimă, dorind parcă să treacă în mine toată, așa cum trecuse sufletul ei. Senzualitatea gesturilor tinerei se împletește, în sfârșit, cu sexualitatea, iar rezultatul obținut este fericirea paradisiacă ce le dă sentimentul de a fi  participat la facerea unui miracol planetar, care ca orice minune se refuză înțelegerii și amintirii: Nu-mi mai amintesc nimic, apoi; căci am cunoscut-o fără să știu, fără memorie! Experiența este acum completă, având toate caracteristicile pasiunii: îi prinde în mrejele ei ca într-o năvod întins viclean chiar de Cer atât pe inocenta Maitreyi ( care nu mai iubise niciodată, toată experiența sa amoroasă trecută mărginindu-se la… primirea, împotriva voinței, a unei ghirlande de flori sau a unor atingeri agasante din partea unor apropiați ai familiei ), cât și pe raționalul Allan care, de multe ori, strivește emoția pură prin speculații analitice supărătoare pentru toată lumea ( mai ales pentru cititori! ), născând impresia de artificial, de poză sau de senzațional: O mângâiai, căutai cuvinte pe care nu i le mai spusesem până atunci, dar nu găsii nimic inedit, nimic care să corespundă febrei mele interioare. Imaginea bărbatului care, după ce cunoaște dragostea în adevăratul ei sens, este preocupat de… găsirea unor vorbe sortite să impresioneze partenera, îl discreditează aproape fără drept de apel.

… pentru că subiectul are o dezvoltare imprevizibilă, evenimentele, care se derulează într-un mod și cu o rapiditate greu de ghicit la începutul lecturii, fiind strâns legate de niște personaje aparent inofensive până la acest episod al împlinirii celor doi tineri prin Eros. Este vorba pe de o parte de micuța Chabu, care inconștient înțelege ce se întâmplă între sora sa și dada ( așa cum îi spune cu afecțiune lui Allan, pe care îl iubește sincer și curat ), iar, pe de alta, de doamna Sen, care, din momentul în care află de păcatul săvârșit, refuză să le mai fie celor doi vinovați Mamă. Ce s-a întâmplat cu toți acești eroi veți afla numai dacă veți citi această seducătoare carte, care are în centrul ei o pasiune cu caracter nefast, ce îi împinge pe toți cei care s-au abătut de la rânduială, indiferent de măsura în care au făcut-o, către supliciu și, apoi, către sfârșitul tragic.

… pentru că are o eroină fără pereche în peisajul literar românesc, din toate timpurile, despre care veți descoperi mai multe și mai frumos scrise citind replica pe care i-a oferit-o chiar eroina autorului ei, scriind romanul Dragostea nu moare, pe care o să vi-l prezint în curând și pe care, firește, vi-l propun spre citire și analiză.

POFTĂ MARE ȘI BUNĂ LA LECTURĂ!