… pentru că ilustrează o specie literară a genului dramatic prezentă în Programa de Bacalaureat și mai ales pentru că este, poate, cea mai reprezentativă piesă de teatru a lui Marin Sorescu, dramaturgul -creator al antiteatrului sau al pseudoteatrului românesc. Iona, scrisă în 1965 și publicată în 1968, în revista Luceafărul, este inclusă alături de alte două piese, Paracliserul și Matca, în trilogia nedumeririlor, sau tripticul, cum îi spunea cu dragoste autorul însuși, Setea muntelui de sare. Deși este subintitulată tragedie în patru acte, piesa este mai degrabă o dramă modernă despre un om singur, nemaipomenit de singur, deopotrivă ontologică și gnoseologică, ce dezvoltă câteva răspunsuri la mari întrebări filosofice vechi. Înscrierea sa în sfera acestei specii și nu a tragediei ( de care se desparte cert prin faptul că eroul nu este de origine nobilă, rege sau aristocrat – ba dimpotrivă, este un simplu și umil pescar -, nu are grandoarea eroilor din tragediile antice și eroismul său, în măsura în care există, nu vizează atingerea unui ideal colectiv ), este justificată prin trăsături definitorii precum: prezența unui personaj-idee, bine individualizat, dar portretizat succint, care își asumă o serie evenimențială redusă; dezvoltarea unui conflict interior puternic; finalul deschis șocant; cultivarea simbolului și a metaforei, care devin principii ordonatoare ale discursului dramatic și împletirea surprinzătoare a unor registre stilistice aparent incompatibile, respectiv registrul poetico-metaforic și cel colocvial. Trebuie precizat că teatrul sorescian, deși valorifică unele teme specifice literaturii absurdului – condiția omului ca ființă aruncată în lume, abandonată sau uitată de divinitate, captivă într-o lume ostilă, solitudinea care ajunge să-l înghită ca o balenă, nonsensul – propune mereu soluții superioare de depășire a acestei crize: cunoașterea în Iona, credința în Paracliserul și creația în Matca. Sunt mijloace de ieșire din sfera absurdului existențial, experimentate de trei tipuri umane arhetipale: homo cogitans, homo religiosus și homo aestheticus… Sorescu însuși simțea nevoia acestei separări precizând că teatrul său vine în continuarea absurdului, aducând în plus speranța și lumina lirismului, dar și dinamismul, energia eroilor săi, care se opun cu îndârjire atât mediului ostil cât și fatalității, identificându-se în acest fel cu omul revoltat  al lui Albert Camus. Propune, de asemenea, și o viziune originală asupra limbajului care devine mijloc de sugrumare a solitudinii ( tords lui le cou! ), de cunoaștere și de autocunoaștere și mai cu seamă un mod de a supraviețui. Un mod de a fi în lume, în sensul Dasein-ului heideggerian: Modul fundamental în care există lumea pe care Dasein-urile o deţin laolaltă este vorbirea. Vorbirea văzută în totalitatea ei: ca vorbire care se exprimă pe sine atunci când vorbeşte cu altul despre ceva. În spaţiul vorbirii are loc, cu precădere, faptul-de-a-fi-în-lume al omului. 

… pentru că ilustrează principalele trăsături ale teatrului  postbelic neomodernist: crearea categoriei tragicomicului, formula dialogului monologat ( justificată încă din prima didascalie: Ca orice om singur, Iona vorbește tare cu sine însuși…, acesta este o formă de introspecție, deoarece aparentul dialog este un monolog al eroului cu propriul sine), formula scenică inedită cu un singur personaj care se dedublează, vorbește cu sine pe două voci, cu scopul de a se regăsi și de a-și descoperi adevărata identitate. În acest fel, eroul își fabrică un interlocutor, care îl va însoți pe tot parcursul călătoriei sale explorative.Valorificarea mitului biblic al lui Iona este o altă particularitate a teatrului parabolic. Eroul sorescian are la origine cunoscutul personaj biblic Iona, fiul lui Amitai, care fusese însărcinat în taină să propovaduiască în cetatea Ninive, cuvântul Domnului, întrucât păcatele omenirii ajunseseră până la cer. După ce a acceptat sarcina divină, Iona s-a răzgândit și s-a ascuns pe o corabie cu care a fugit la Tarsis. Dumnezeu l-a pedepsit pentru nesupunere, trimițând un vânt ceresc care a provocat o furtună pe mare. Corăbierii, bănuind că Iona este cel care a atras mânia dumnezeiască, l-au aruncat în valuri. Din porunca divinității, Iona a fost înghițit de un monstru marin și, după trei zile și trei nopți petrecute în burta peștelui în pocăință, ,, Domnul a poruncit peștelui și peștele  a vărsat pe Iona pe uscat.” Personajul din dramă se deosebește esențial de personajul biblic prin aceea că acesta din urmă este înghițit de chit ca pedeapsă, pe când eroul lui Sorescu, deși nu săvârșește niciun păcat, se află de la început în gura peștelui neavând posibilitatea ieșirii din captitvitate.

… pentru că împletește – în țesătura sa deopotrivă dramatică și lirică – în mod original două curente, ce s-au manifestat activ atât în filozofie, cât și în literatură, respectiv expresionismul și existențialismul, ultimul fiind evident la nivelul tematicii, mai ales al supratemei, aceea a libertății ontologice umane. Expresionismul este vizibil mai întâi la nivelul tipologiei, eroii sorescieni cunoscând metamorfoze lăuntrice esențiale, evoluția lor sfârșindu-se de cele mai multe ori cu o stare de iluminare, de aurolare. Iona însuși, în finalul piesei, trăiește un astfel de sentiment înălțător și eliberator, personajul deodată iluminat, strigând: Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. El înțelege finalmente, după un ocol exterior epuizant și inutil ( călătoria sa în orizontul imaginat ca un șir nesfîrșit de burți de pești, pe care încearcă, dramatic, să le spintece ) că adevărata libertate se află nu în afara, ci în interiorul său, viziune ce îl apropie pe dramaturg de Weltanschauung-ul eminescian, concentrat în versurile:  Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie, redă-mă! Se dovedește astfel că punctul final al călătoriei sale este chiar propriul sine, redescoperirea interiorității fiind singura soluție de păcălire a fatalității. Conștiința greșelii înfăptuite – nu burțile succesive ale peștilor erau adevăratele piedici în traseul său ontic și cognitiv – apare ca o iluminare de sorginte expresionistă: Am pornit-o bine. Dar, drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o iau în partea cealaltă… E invers. Totul e invers.

… pentru că are un subiect inedit, generator de întrebări asupra unor aspecte fundamentale ale existenței umane, un subiect ce poate fi descifrat la două niveluri. La nivel denotativ, de suprafață, povestea propriu-zisă, concentrată în patru tablouri, surprinde evoluția lui Iona, un pescar sărac al cărui vis este acela de a prinde peștele cel mare, barosanul. Aventura extraordinară ( care dobândește treptat atributele firescului existențial!) a acestuia începe într-o zi oarecare în care, în timp ce pescuiește, fără s-o știe, în gura deschisă a unui pește, este înghițit de acesta. Fără să-și piardă cumpătul și înzestrat cu un cuțit – pe care peștele tânăr și fără experiență fiind i-l lăsase – Iona încearcă să  se elibereze. Înțelege însă că primul pește, care l-a înghițit pe el, a fost la rându-i înghițit de un alt pește și mai mare, și de aceea, în final, pricepând că nu poate ieși din captivitate, se va sinucide folosind cuțitul pentru a-și spinteca propria burtă: – (Scoate cuțitul.) Gata, Iona? ( Își spintecă burta. ) La nivel conotativ, de adâncime, drama, caracterizată prin ambiguitate, poate fi socotită înainte de toate o parabolă existențială, ce surprinde avatarurile devenirii lui Iona, care, în evoluția sa, trece prin trei ipostaze distincte: omul comun, fără noroc, care are doar iluzia de a fi stăpânul propriului destin;  omul problematizant, care se autoinițiază prin Logos; omul excepțional, capabil de gestul final al sinuciderii. Treptat, el devine un personaj tragic, noua condiție a eroului fiind marcată prin câteva strategii dramatice vizibile precum modificarea tonului și a ,,calității” interogațiilor pe care le formulează, precum și prin abandonarea modului ludic-superficial de a vedea și de a interpreta viața. Iona sau omul-lume este construit ca un personaj complex și proteic, deoarece se bucură de mai multe euri care capătă concretețe treptat, dramaturgul realizând, în procesul de facere a eroului său, o trecere dinspre planul exterior ( punct inițial: pescar ghinionist, însuflețit de un un mare ideal ) spre planul interior ( punct final: personajul-arhetip/ simbol al omului modern care înțelege, după ce are o lungă convorbire cu sine, zăbovind suficient asupra sa, că transcendența este lipsită de dumnezeire: – Iar el ( Dumnezeu ) e aici, în mormânt, la capătul puterilor, și nici nu mai are glas să urle până la ei: Oameni buni, învierea se amână! și că, deci, salvarea sa nu poate veni decât din interior.) Textul poate fi definit, având în vedere epoca scrierii și publicăriisale, o parabolă politică ce surprinde condiția omului privat de toate libertățile de către un stat totalitar-comunist și obligat să trăiască într-o societate în care au apărut reguli, principii și valori noi care trebuie cunoscute și asumate pentru a putea supraviețui. La o astfel de concluzie ajunge chiar și bietul Iona care, temându-se de propriile vorbe, se invită pe sine la… tăcere: –Să vedem dacă pot să și tac. Să-mi țin gura. Terifiantă, dar extrem de grăitoare, este și metafora sutelor de perechi de ochi, care stau la pândă și iscodesc, pregătind lovitura de grație, trimitere desigur la faptul că niciun gest și nicio șoaptă, mai ales ale unui scriitor, nu puteau fi ascunse de ochii și de urechile Securității. Ideea, recurentă în dramaturgia soresciană, este exprimată clar de către Marin Sorescu care, conștient și profund marcat de moda timpului, aceea a suspiciunii neîncetate, a delațiunilor dureroase și a întocmirii cu rigoare a dosarelor la Securitate, consemnează cinic în romanul mărturisirii de sine, Trei dinți din față: Dacă o să ajung vreodată să-mi scriu memoriile, o să cer autorizație să-mi citesc viața. Acolo voi afla ce-am zis în ziua de 13 octombrie ( sfânta Paraschiva ) anul cutare și ce-am mâncat pe 10 aprilie anul cutare, tot, tot… exact și înflorit totodată, ca un covor stilizat călcat în picioare.

… pentru că piesa s-a bucurat de aprecierea publicului și a cronicarilor dramatici din țară și străinătate, fiind jucată pe scenă de nenumărate ori. Cel mai frumos spectacol cu Iona, din toate timpurile, este inconstestabil acela în care protagonistul este interpretat excepțional de actorul Ilie Gheorghe. Impresia pe care o creează spectacolul este atât de mare, încât, de exemplu, redactorul unei televiziuni din Singapore, care-l transmisese, a comentat: Acum după ce am văzut Iona, avem sentimentul că știm să vorbim românește.

POFTĂ MARE ȘI BUNĂ LA LECTURĂ!