… pentru că – știți deja asta – figurează în programa Examenului de Bacalaureat, ilustrând romanul obiectiv, modern și tradițional deopotrivă. Reprezentând epicul purşi realismul crud, acest roman, publicat în 1920, marchează o nouă fază în evoluția acestei specii literare, care, prin Liviu Rebreanu, se desparte pentru totdeauna de vechea tendință sămănătoristă de idilizare a vieții țărănești. Înainte de toate, se distinge o vocaţie constructivă, vizibilă în migala și tenacitatea cu care romancierul lucrează fiecare detaliu, fiecare părticică a întregului romanesc. El pune accent pe simetria şi unitatea ansamblului, toateromanele sale, deci și acesta, având imaginea unui corp sferoid, simbol al perfecţiunii în artă.Simetria cărții este asigurată pe de o parte de titlurile celor două părţi ale romanului: Glasul pământului şi Glasul  iubirii, care denotă, fiecare în parte, o dominantă sufletească a personajului-eponim, o poruncă mai  puternică decât el însuşi, iar, pe de alta, de titlurile de capitol, Începutul, Nunta, Ruşinea, Copilul, Sărutarea, Ştreangul Blestemul, Sfârşitul, care au un caracter anticipativ și rezumativ. Modernitatea este conferită şi de limbajul utilizat, unul al scriitorului realist prin excelenţă, ale cărui atribute sunt fixate, poate cel mai bine, de către Eugen Lovinescu: Precizia, concizia, sobrietatea sunt particularităţile stilului rebrenian, cunoscut în istoria literaturii române sub denumirea de stil cenuşiu / lipsa stilului. Nu toți cititorii săi au gustat însă noua merinde stilistică pe care a promovat-o și care, dimpotrivă, a fost aspru criticată. De exemplu, confratele contemporan Tudor Arghezi a mărturisit că nu a putut trece de pagina 27 a acestei creații, pe care o socotește mai degrabă o carte de registratură, și mai puțin o carte de scriitor. Profund nemulțumit de limba artistică pe care a găsit-o cultivată aici, ironicul Arghezi și-a exprimat bănuiala că romancierul ardelean a căzut într-o putină cu clei din care s-a zbătut inutil să iasă, și a cărei prezență ar fi făcut mai oportună intitularea cărții Musca și sosul. Modernist este și fenomenul paramnezei de duplicare, care creează impresia că anumite experiențe și fapte, anumite gesturi și comportamente nu sunt tocmai inedite, ci, dimpotrivă, doar retăite. Acest prim roman rebrenian – anticipat de o suită de nuvele publicate, în perioada 1908-1911, în revista Luceafărul din Sibiu, aflată sub conducerea lui Octavian Goga și O.Tăslăuanu: Codrea ( Glasul inimii), Ofilire, Răfuiala, Nevasta – subliniază prin multe dintre personajele sale tocmai această idee de ciclicitate a vieții, de ciudată repetiție, de reluare, uneori identică, a unor întâmplări / aventuri ontice sau cognitive trăite, anterior, de alții. Bunăoară, protagonistul Ion reface într-o mare măsură destinul socrului său, Vasile Baciu care, neavând pământ, se căsătorise cu o fată urâtă, dar bogată, pe care, în timp, ajunsese să o prețuiască: Cum a fost dânsul la tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Romanul rebrenian poate fi socotit însă şi un roman tradiţionalist, o frescă a lumii transilvănene de la începutul secolului al XX-lea, pentru care pământul nu a fost o simplă realitate economică, ci mai degrabă una mitică, existențială. Problema pământului și aceea națională au fost, în viziunea scriitorului ardelean, însăși problema vieții românești, a existenței poporului românesc, și au reprezentat, evident,osatura acestui roman doric.

… pentru că are un subiect captivant, ordonat riguros în două planuri narative centrale, în interiorul cărora pot fi identificate și altele secundare – așa cum se întâmplă în fiecare creație polifonică -, câte unul pentru fiecare erou cu rol mai important în economia romanescă. Acestea se desfășoară paralel, dar se și intersectează, alcătuind imagini ale aceleiaşi lumi, reunite apoi într-o realitate complexă care naște impresia unei viziuni romanești totale. Primul plan este centrat asupra țărănilor din satul Pripas, pitit într-o scrântitură de coline, sat care nu a existat în realitate, dar în care a topit multe aspecte specifice unor toposuri dragi inimii lui, respectiv Prislopul natal și, mai ales, satul Maieru, în care se va muta, împreună cu familia, la vârsta de patru ani. Așadar, naratorul obiectiv și impersonal – cât se poate – își centrează atenția mai ales asupra familiei Glanetașilor, urmărind destinul tânărului Ion, flăcău harnic şi mândru care, îndrăgostit de Florica, fată frumoasă, dar săracă la fel ca şi dânsul, îşi va călca pe suflet şi o va seduce, lăsând-o însărcinată pe Ana și forţându-l astfel pe tatăl acesteia, bocotanul Vasile Baciu, să îl accepte ca ginere. Scena nunţii scoate în evidenţă adevăratele legături dintre personaje. Este momentul în care Ion remarcă – din nou! – urâţenia Anei, pe care o compară neîncetat cu Florica, fata cu ochii albaștri precum cicoarea, spre care îl îndeamnă întruna glasul inimii. Ana înţelege repede că a fost înșelată şi, după ce dă  naştere unui băieţel, pe care îl vor boteza Petrişor, se va spânzura. Neîngrijit şi lipsit de afecţiune maternă, copilul moare şi el. Rămas singur, deci redobândindu-și condiția mai veche, de holtei, Ion va încerca să o recucerească pe Florica, măritată între timp cu George Bulbuc. Un episod extrem de important, ce marchează acel instant de passage, adică acel moment de trecere spre un timp precipitat, devorant, un timp personal, trăitîn intimitatea propriei conștiințe, este acela al reîntâlnirii cu ispititoarea Florica, aflată în rolul miresei. Privirea pătimașă și tulburată a lui Ion, care nu își poate ascunde adevăratele sentimente, este înțeleasă limpede atât de George, care intuiește în ea o primejdie mare, cât și de Ana, care, cuprinsă de o grozavă amărăciune, se trezește spunând: Am să mă omor, Ioane. Secvența semnalează nefasta transformare a eroului, care de-acum începe să se comporte bizar, irațional, ca un om intrat într-o transă, ce și-a rătăcit busola, nemaiștiind cine este… El pare să își fi uitat complet trecutul – a uitat de căsătoria cu Ana, de moartea ei și a copilului lor – și nesocotește, sfidându-le, și prezentul și viitorul. Cel de-al doilea plan urmăreşte viaţa intelectualităţii româneşti din acest spaţiu rural transilvănean, aflat încă sub dominaţie habsburgică, atenţia naratorului fiind focusată asupra familiei învăţătorului Zaharia Herdelea, în a cărei creionare a risipit multe biografeme, multe elemente care îi leagă pe membrii acesteia de propria-i familie. Mai exact, Maria și Zaharia Herdelea reprezintă niște replici artistice date propriilor părinți, tatăl Vasile, ( învățător, pentru o perioadă de 10 ani, chiar în Prislop) și mama Ludovica, ambii descendenți din familii de grăniceri, adică țărani liberi, de pe Valea Someșului. Personajul care funcționează ca un alter-ego al autorului, ca un fel de porta-voce a lui este mezinul casei, Titu, în care Rebreanu a vărsat multă materie autobiografică, multe apecte din propria-i viață ( pornind chiar de la educația primită, altoită când românește, când ungurește), cei doi tineri prezentând foarte multe note comune. Ceea ce îi deosebește esențial este motivul pentru care și-au dorit cu ardoare să părăsească Ardealul ocupat și să treacă munții în țara blagoslovită, în Vechiul Regat: dacă Liviu Rebreanu care și-a de-dramatizat și de-mitizat el însuși decizia de a își părăsi locul de obârșie, vorbind despre o modă a timpului, la care a aderat și care i-a permis să ducă aici, în România, o existență convenabilă, în ciuda unui început de drum extrem de dificil ( Emil Gârleanu mărturisea că l-a găsit în Cișmigiu, dormind pe o bancă, fără casă, fără masă și fără măcar cinci parale în buzunar! ), Titu Herdelea a fost realmente animat de sentimente de patriotism, care s-au ivit și s-au consolidat mai ales în timpul experiențelor trăite în calitatea sa de ajutor de notar. Amândoi însă, din nefericire, nu au putut scăpa de nesuferitul sentiment de marginalitate…

… pentru că are în centrul său un personaj complex, de mare forță artistică, un arhetip, un erou tragoidal ( cu virtualități tragice ) ce se zbate dramatic între ,,sau”/,, sau”, între iubire şi patima pentru pământ. Având ca model real un tânăr ţăran din Prislop, eroul rebrenian devine reprezentativ pentru comunitatea ţărăneascăși prin încărcătura semantică a prenumelui căci, se poate spune, vorba lui George Călinescu, că ,, Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”. El ilustrează tipul realist al ţăranului român dintr-un Ardeal aflat sub dominaţie austro-ungară, topos în care pământul constituie garanţia respectului social, căsătoria subordonându-se, în aceste circumstanțe, intereselor materiale. Construit după metoda tipizării, Ion face parte – în ciuda complexităţii portretului său – din categoria  parveniţilor, care se definesc prin ambiție, prin perseverență, prin lipsa de scrupule sau remușcări și, mai ales, printr-un acut sentiment al nedreptății sociale, care este reliefat încă din primele rânduri ale romanului, concentrat în două apelative cu care i se adresează, în văzul și, mai ales, auzul tuturor, Vasile Baciu: sărăntocule și fleandură. Depășindu-și modelul, pe cel mai parvenit dintre parveniții literaturii universale, Julien Sorel al francezului Stendhal, Ion este, în cele din urmă, o victimă a dorinței aprige de a avea, fiind pedepsit pentru hybrisul comis. Cum? Veți vedea numai dacă veți citi cartea până la finalul ei…

… pentru că, pe lângă o valoare estetică incontestabilă, cartea are și o valoare istorică, documentară certă, care poate fie să formeze, în cazul acelora ( mulți din păcate! ) care nu o au, o conștiință istorică solidă, fie să reaprindă românismul în sufletul acelor lectori, care, dintr-un motiv sau altul, s-au îndepărtat de el. De altfel, Rebreanu face parte dintr-o familie destul de redusă numeric, dar selectă ( care-i reunește pe Octavian Goga, Emil Cioran ), aceea a creatorilor care au dobândit, prin viziunea și atitudinea lor, statut de scriitori naționali, pentru care scrisul a fost o misie națională. Soarta românilor din Transilvania ocupată, și mai ales a intelighenției de aici, este menită să impresioneze sincer pe cititorul român din toate timpurile, ce-și simte, cu siguranță, sufletul și cugetul invadate de gustul otrăvit al nedreptății și vitregiei istoriei. Nu poți rămâne insensibil la drama unor intelectuali precum învățătorul Herdelea sau preotul Belciug, care întreprinzând, împreună, multe fapte întru frățietate națională – păstrarea nealterată a ortodoxismului sau a limbii române, înlocuită în mod frecvent și obligatoriu cu limba maghiară, atunci oficială – s-au expus pericolelor de tot felul. Care? Le veți descoperi, citind…

… pentru că se bucură de o ecranizare absolut excepțională, din anul 1980, cu o distribuție de excepție: Șerban Ionescu ( Ion ), Tamara Buciuceanu-Botez ( Maria Herdelea ), Octavian Cotescu ( Zaharia Herdelea), care răspunde tuturor doleanțelor privitorilor, propunând fie istorii individuale seducătoare, fie, dimpotrivă, imagini, chiar dacă dure, dintr-o realitate istorică nefardată, prezentată în toată nuditatea și, implicit, toată urâțenia ei. Regizat de Mircea Mureșan, filmul evidențiază vocația etică a romancierului, care, ca un mare învățător ține nenumărate lecții ucenicilor săi cititori, ce-ar putea fi concentrate toate – desigur, subiectiv – în numai câteva cuvinte: Atunci? Viața singură știe ce vrea sau poate pentru că nu știe nici ea, mi se pare mie că știe… Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte… Cine cade din carul vieții e pierdut… Înainte! Înainte! Înainte!

POFTĂ MARE LA LECTURĂ!