… pentru că Simona Popescu – care pune bazele unei adevărate științe literare, după cum au denumit-o exegeții, într-un cuvânt simonologie, ce adună laolaltă niște strategii și procedee scriitoricești inedite, chiar dacă romanul Exuvii ( 1997 ) a fost publicat un an mai târziu de la apariția primului volum din Orbitorul cărtărescian, cu care adesea a fost comparat – a atras atenția asupra manierei sale de creație, încă de la publicarea primelor volume de poezie, ce pot fi socotite un fel de ars poetica dezvoltată. Superioare autoficțiunilor soft, operele celor doi profesori universitari, colegi în cadrul Facultății de Litere bucureștene – cu precizarea că unul dintre ei, anume Mircea Cărtărescu, este un scriitor naufragiat într-o lume a profesorilor, iar Simona Popescu o profesoară cu veleități de scriitoare, ce se mișcă în continuare stingheră printre creatori, negându-și bacovian ( cel puțin la începuturi ), cu o sublimă și deloc mimată modestie, statutul de scriitor -, au trecut deja proba de foc a timpului, afirmându-se ca niște texte de cursă lungă.

… pentru că romanciera, înainte de a fi o scriitoare talentată, a fost și este un om ca toți oamenii, cu reușite și eșecuri, cu creșteri și descreșteri ce s-au transformat în avataruri ale devenirii sale. Așadar, nimic excepțional, în afara unei vieți trăite cu patimă în copilărie și cu o oarecare reținere în perioada liceului, despre care mărturisea că a fost una de încremenire, de lâncezire în cocon, de așteptare, dar și de deziluzii mai mari sau mai mici, care i-au împovărat însă sufletul și așa foarte încărcat la complicata vârstă de 16-17 ani. Fără a avea vreun talent anume, după ce în copilărie făcuse gimnastică dorind să rescrie povestea Nadiei, adolescenta, lipsită de o gașcă proprie, își pierdea timpul cu dulci nimicuri, dansând până la epuizare sau conversând cu singura ei amică adevărată, Suzi, în limba franceză, sau pălăvrăgind despre cărți o noapte întreagă. Spectacolul conversației, care se lega cu ușurință între ea și ceilalți adolescenți, ce se dădeau mari vorbind cu gravitate despre literatura lumii, a început a le oferi un sens și a le desena, unora dintre ei – e și cazul bunilor săi prieteni pe care îi cunoaște tot în această epocă, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, alături de care a activat și ea, ulterior, în cadrul renumitului Grup de la Brașov – , adevărate căi de urmat pentru mai târziu. Generația ei, lipsită de computer, de internet, de televizoare sau de telefoane smart, găsise cea mai mare distracție în hârjoana cuvintelor, în lectură, care, pe atunci, le oferea unica posibilitate de a călători fără niciun fel de restricție, socială sau politică, pretutindeni. La această vârstă, după cum se confesează chiar autoarea, nu avea decât o singură mare dorință: ca viața ei toată să fie legată, indiferent cum, de cărți, și visul, după cum bine se vede, i s-a împlinit.

… pentru că are un titlu care, deși a stârnit mii de comentarii de la apariția cărții, încă este instigator, căci, așa cum este el alcătuit dintr-un singur substantiv, exuvii, naște multiple posibilități de interpretare, așezându-l pe cititor în ipostaza de hermeneut contrariat. Firește, cea mai indicată este aceea pe care romanciera însăși o oferă acestui lexem pe care îl consideră, având în vedere faptul că ea l-a scos la lumină, punându-l sub reflectorul publicului cititor, cuvântul meu. De altfel, într-un fel de epilog intitulat metaforic Țesătura lumii și-a bietului om, Simona Popescu mărturisește că în momentul în care a utilizat acest termen, pe care l-a găsit într-o carte de biologie – știința care o pasiona peste măsură și al cărei metalimbaj i-a invadat textul romanesc-, acesta nu figura nicăieri ( Abia în anul 2005 l-a descoperit cu uimire într-un dicționar apărut recent în Franța: Dictionnaire des mots rares et précieux. ), născând obscurități greu de îndepărtat, mai ales după apariția celei dintâi ediții a cărții.

Odată consacrat, termenul acesta legat de ideea de metamorfoză denumește pieile lepădate, carcasele subțiri lăsate în urmă de fluturi, atunci când părăsesc pupele, învelișurile năpârlite ale diferitelor viețuitoare precum șerpii, care, cu fiecare nouă despuiere, își schimbă înfățișarea. Asemenea lor, oamenii ancorați în prezent, cu ochii țintă spre viitor, așază în groapa întunecată a uitării toate ipostazele lor mai vechi, contestându-le importanța. Simona Popescu, dimpotrivă, socotind că noi, oamenii, nu suntem doar ceea ce suntem în prezent, ci și ceea ce am fost în trecut, se raportează altfel la aceste rămășițe exuviale pe care le adună cu grijă, strângând la un loc, într-o singură clipă prezentă, toate chipurile, și corpurile, și vârstele anterioare, adică toate simonele: Cum stau așa am cel puțin trei vârste. E una care vrea desene animate, e alta care moțăie stupidă ( având cam spre 30 )și una care ar dansa. Devine limpede că principiul fundamental al scriiturii nu este acela al rememorării, ci al simultaneității, scopul autoarei fiind acela de a construi și de a dărui apoi un sens prezentului și nicidecum de a recupera trecutul și pulberile lui exuviale, căci acestea au rămas în mine, în simultaneitatea mea prezentă.

.. pentru că această operă atât de diferită față de textele cuminți, în care acțiunea se dezvoltă linear și cronologic, urmând traseul dinspre un punct inițial spre unul final, care a fost definită chiar de către autoare drept o carte despre viața mea, un Bildungsroman, (…) poate fi considerată și o carte despre Timp, cu atât mai mult cu cât Simona Popescu însăși a dezvăluit că a fost fascinată încă din fragedă copilărie de ceea ce face timpul din om, de ravagiile pe care le provoacă și care se oglindesc în fotografiile vechi, de nesuferitul gând care se insinuează împotriva voinței și se instalează în creier, angoasând ființa: acela că fetița de azi va deveni propria bunică, mătușă și tanti de mai târziu. În această enumerație sunt prinse/camuflate tot atâtea identități fractalice – care alcătuiesc un întreg, o entitate – câte păpușele ascunde orice Matrioșka, ce are înlăuntrul ei, cu siguranță, și un miez: Matrioșka, matrioşka/ spune câte păpuşele mai sunt la rând?/ Ai în miezul tău oare şi păpuşa cea mai bătrână?/ E acolo zbârcită senină lipsită de frică/ Matrioşka cea mai mică/ babă-copilă de care ţi-e de pe-acum aşa milă?” Demersul acesta al colecționării exuviilor, adică a strângerii laolaltă a tuturor vârstelor trecute, a sentimentelor evanescente, care cotropesc inima fetiței/ adolescentei, a senzațiilor, aromelor și gusturilor miraculoase, a impresiilor și a concepțiilor adeseori contradictorii, este dublat, firesc, de acela al scrisului, care, cel puțin la prima vedere, pare să se consume, în cazul său, în absența oricărei rețete literare: Scriu. Și mi-e silă de șmecherii, de trucuri, de intenționalități artistice… M-au otrăvit destui cu esteticidele lor. Nimic nu-mi este acum de folos. Singurele care au fost recitite și, apoi, valorizate în dezvoltarea cărții, care, inițial, a fost un text de numai 50 de pagini, un soi de cocon, au fost documentele preistorice, adică totalitatea bilețelelor, notițelor, însemnărilor, foițelor risipite pretutindeni ca niște cioburi, care, după ce fost adunate cu grijă, au (re)întregit oglinda, adică textul, în care s-a reflectat apoi, narcisiac, chipul întreg al autoarei înseși.  Firește, toate acestea au fost supuse apoi unui proces nesfârșit de cizelare, de rafinare textuală, atitudinea romancierei postmoderniste fiind asemănătoare aceleia a scriitorilor clasici care, tentați să descopere cuvântul/ limbajul capabil să exprime… adevărul, și-au supus creațiile unui proces de elaborare cu greutate finalizat, perpetua lor nemulțumire prelungind gestația literară la infinit. Tot așa procedează și Simona Popescu care își dezvăluie metoda de creație fără a face apel la farafastâcuri academice sforăitoare: Pierd pagini cu lucruri scrise și răsscrise care-mi mâncaseră o grămadă de timp. Îmi amintesc doar vag despre ce este vorba. M-apuc să scriu din nou. Și mâna mea-i ușoară, ca niciodată. Merge singură. Mi-o ia înainte. Creierul asistă uimit, despovărat. Termin în câteva ore fraze la care lucrasem luni de zile. Stilul acesta cinstit și direct, de (tran)scriere a propriului sine, lipsit de termeni și explicații pseudointelectuale, creează o stare de intimitate, care îi face bine cititorului său, ce are brusc impresia că este introdus, ca parte importantă, într-un veritabil act poietic, acela de facere a operei.  

… pentru că, citind fiecare pagină a cărții, lectorul are impresia că fiecare rând scris este despre el și despre copilăria sau adolescența lui. În atare circumstanțe, ajunge să se întrebe cum, fără să îl fi cunoscut vreodată, romanciera a izbutit să îl descopere atât de bine, să îl dibuiască până la ultima lui (întru)chip(are), altfel spus să îi reveleze toate acele fețe-ființe-esențe care îi alcătuiesc entitatea. De aceea, se poate spune că, în această carte, importante sunt nu întâmplările ca atare, care sunt acelea ale copilului și adolescentului universal, ci felul în care eroina s-a raportat la ele, senzațiile trăite, descoperirile făcute, stările de mirare covârșitoare și mai presus de toate bucuria de a trăi, cât mai mult, mai ales în preajma cărților, singurele care nu i-au cerut să tacă sau să fie cuminte, lăsând-o de capul ei să se verse prin nu știu ce fante către propriul sine. Prinsă ca într-o pânză de păianjen în ezoterica relație de dragoste cu… cartea, autoarea dezvoltă multe episoade încântătoare pe care, dacă lectorul le parcurge cumva pe deasupra literelor, le-ar putea socoti frânturi dintr-o poveste de iubire nemuritoare cu un el îndrăgostit într-o vrăjită clipă de o ea, seducătoare și inabordabilă: Și-atunci am văzut-o. Am simțit parfumul ei de departe. Cu ochiul din ceafă am văzut-o. Iradia cu putere și celelalte o înconjurau ca o cenușă. Aș fi vrut să o mângâi, să o ating măcar.(…) Creierul meu se masculinizase. Și tot doar o dorință. Voință. M-am întors brusc și-am întins mâna spre ea.

… pentru că este o carte reprezentativă pentru o tehnică literară aparte, pe care scriitori precum Simona Popescu și bunii săi amici literari, menționați anterior, au consacrat-o sub denumirea de mașscrisism, termen derivat de la expresia ca și cum m-aș scrie pe mine, ce dezvăluie adevărata temă a operei lor: căutarea sinelui și descoperirea lui, în stare de prizonierat, întemnițat în multiplele straturi exuviale ale ființei. În acest sens, romanciera, aflată la vârsta adolescenței, întreprinde surprinzătoare călătorii spre propria-i lume interioară, pe care o explorează cu scrupulozitatea unui radiolog: Mă bag iar în pat… Închid ochii și-mi imaginez cum arăt eu pe dinăuntru, pornind de la sinistra imagine din oglindă. Trec de omușor, mă îndrept spre esofag, cad în stomac unde sunt bucăți de pere și o bucată de pui, plus o cutie de vitamina C. Mi-e rău și ies din burtă la aer. Scopul? Descoperirea sâmburelui, vinovat de nașterea lanțului – ce pare nesfârșit – de ipostaze identitare, ce definesc ființa și existența oricărui muritor.

… pentru că acest roman, care seduce sau, dimpotrivă, irită și intrigă, care îi biciuiește sărmanului lector toate simțurile, îmbolnăvindu-l de simionită, dar care sfârșește prin a-l înrobi pentru totdeauna, poate fi considerat un spațiu textual original/ o văgăună literară  în care se întâlnesc toate identitățile fractalice, ce alcătuiesc entitatea cea mare simonescă/ simonidul. Cu siguranță, indiferent de sentimentul care îl domină pe cititor la sfârșitul lecturii, acesta va fi cuprins de dorința de a privi de-a dreptul sau măcar de a se uita prin gaura cheii pentru a-i spiona, în continuare, într-o viitoare carte, pe autoare și pe eroii ei, surprinși în alte călătorii temerare și alte aventuri de mirare ființiale.