… pentru că – să fim cinstiți de la început – figurează în programa examenului de bacalaureat, ilustrând una dintre cele trei specii epice obligatorii. Chiar dacă este prima nuvelă istorică romantică românească, opera se distinge prin originalitate și prin remarcabile virtuți tehnice, surprinzătoare pentru epoca la care a fost scrisă, una de pionierat, caracterizată mai mult de uzmeli sisifice – bine că au fost și acelea, căci, altfel, am mai fi întârziat un pic, adică un secol ( așa cum s-a cam întâmplat de-a lungul literaturii românești, mai ales în vremea copilăriei sale – vezi cazul umanismului românesc!)-, și mai puțin de opere valoroase estetic, care să pună bazele unei literaturi naționale. Fie vorba între noi, în ciuda precizărilor teoretice de tot felul, scriitorii pașoptiști s-au mulțumit, fiindu-le mai ușor așa, a rămâne buni imitatori ai autorilor străini, mai ales ai celor francezi (dramaturgul V. Alecsandri îl imită pe Molière, Gr. Alexandrescu pe La Fontaine, Dimitrie Bolintineanu pe Eugène Sue, creatorul romanului de mistere).

   Voi lăsa deocamdată răutăcismele și voi ordona pur și simplu aleatoriu și succint, așa cum îmi sunt dictate de capriciile propriei memorii, câteva dintre elementele meritorii ale acestei creații: 1.prezența unui narator obiectiv, omniscient şi impersonal, care își subiectivizează uneori discursul, transformându-se în narator intruziv sau narator colportor, care își întemeiază actul relatării pe gura lumii, (vorba lui Ioan Slavici);2. utilizarea unor replici apoftegmatice, plasate ca motouri rezumative și anticipative ale celor patru capitole;3. aducerea laolaltă a unor formule estetice diferite, aparent imposibil de alăturat: clasicism, romantism, realism. Uimitor este însă faptul că anticipează – probabil că aș putea fi suspectată de protocronism!- curentul promovat, aproape trei decenii mai târziu, de către francezul Émile Zola, consacrat sub denumirea de naturalism. Definit de către R. M. Albérès drept un realism cu conștiință mărită, naturalismul se regăsește, din plin am putea spune, în cel de-al treilea capitol, identificabil, de exemplu, în episodul macabru al înălțării piramidei de capete sau în acela în care Moțoc piere sfâșiat în bucăți de norodul burzuluit, asemănat plastic cu o cumplită idră cu mai multe capete.

   Cu siguranță, cel mai important este rolul pe care scriitorul pașoptist C. Negruzzi l-a jucat, fie și inconștient, fără să fi avut vreo clipă dimensiunea reală a actului său estetic. Potrivindu-se fericit cu gândul confratelui M. Kogălniceanu, de a se inspira din istoria națională care are destule fapte eroice, pentru a scrie – în sfârșit!, după ce epoca îngăduinței trecuse – o literatură originală națională, Negruzzi propune o proză literară, în sensul modern al cuvântului.

   Ça ne suffit! Cam prea… didacticește! Gata cu savantlâcurile, care figurează în toate analizele literare prețioase și pretențioase! E sigur că nu prea am convins pe nimeni, discursul meu fiind prea sec, prea steril, prea fără zvâc, bietul Lăpușneanu riscând să rămână îngropat în mormântul adânc al istoriei și al literaturii!

   Voi încerca în alt fel….

    … pentru că are, în centrul său, un erou anormal, în sens călinescian, un domnitor dat dracu, oltenește vorbind ( scuze, dacă am zgâriat câteva urechi fine de dascăli scorțoși/ scrupuloși (cum le place lor să își spună!), care se comportă după bunul său plac și potrivit ambițiilor care-i bântuie mintea și sufletul, în timpul celei de-a doua domnii. Atent la vocea acestora, împarte tuturor boierilor pocale ( neapărat de argint, că doar el este vodă!) pline, cu vârf și îndesat, de suferință și de chin. Cu dreptate, dar mai mult fără dreptate, îi omoară, îi schingiuiește și le arde cetățile, lăsându-le jupânesele văduve și copilașii să cerșească ( oare de-atunci au deprins românii această practică adusă azi la rang de artă?! ) pe la ușile celor care scăpaseră de mâna necruțătoare a ( răs) plății sale.

   Pentru a nu îi ignora nici pe membrii propriei familii, își îndreaptă, cinic și misogin, atenția mai ales asupra propriei neveste – sensibila și frumoasa fiică a domnitorului Petru Rareș -, tratată cu grosolănie, așa cum își cinstește mujicul muierea, silită a se îngriji doar de fusele și copilașii ei. Vodă, de-posedat de orice simțire omenească, se joacă și cu ea, de-a…pisica cu șoarecele, de-a Tom cu Jerry, joc sfârșit întotdeauna cu triumful nesuferitului, dar inteligentului și vicleanului motan.

    …pentru că, după cum mi-au mărturisit mai mulți elevi, eroul are o evoluție surprinzătoare, metamorfozele acestuia fiind marcate de altfel și prin onomastica schimbătoare, ce-ar putea fi concentrată în următorul lanț trofic ( sper că nu-i prea mult să spunem așa!)), alcătuit din următoarele verigi: (stolnicul) Petre (numele său de botez)/ Petre – Alexandru/ Alexandru-Petre/ Alexandru Lăpușneanu – (monahul) Paisie ( în realitate, Pahomie). Este de remarcat faptul că primul și ultimul element din șirul avataric reliefează obscuritatea sau mai degrabă modestia socială a unui bărbat care însă, în calitate de domnitor în două rânduri al Țării Moldovei, s-a remarcat prin trăsături, cele mai multe defecte, ce l-au singularizat, făcându-l ușor recognoscibil, în ciuda trecerii timpului. Orice lector, indiferent de generația căreia îi aparține, îl asociază îndată cu un bărbat nemilos, degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat ( la fel ca și confratele Ștefan cel Mare…întâmplător sau nu, tot al Moldovei!) -, însetat de răzbunare, dar…și cu multă iubire de moșie.

   Ceea ce i-a surprins și mai tare a fost moartea prematură și imprevizibilă a domnitorului, care părea să fi pus mâna pentru totdeauna pe pânea și pe cuțitul destinului, fiind, aparent, imbatabil și nemuritor, un fel de Superman medieval, accesorizat nu cu o pelerină roșie, ci cu o coroană regală, aceea a Paleologilor, semn distinctiv al puterii absolute.

   Acestea se adresează deopotrivă elevilor, studenților și profesorilor debutanți care vor să se ia la trântă cu opera, căreia trebuie să îi cunoască toate oasele, toate venele, toate măruntaiele supunând-o unei necruțătoare radiografieri.

    … pentru că există câteva inadvertențe între realitatea istorică medievală ce i-a servit drept sursă de inspirație lui Negruzzi, care se comportă adeseori ca un veritabil cronicar, și reprezentarea artistică, ficțională.

   Cel mai bun exemplu îl constituie chiar precizarea perioadei celei de-a doua domnii, care potrivit scriitorului ar fi fost 1564- 1569, informație așezată orgolios ca subtitlu al operei. În realitate însă, acest domnitor a încetat din viață pe 11 martie 1568, într-un mod ( nu vă voi dezvălui pentru a vă …ispiti la lectură!) care nu este confirmat istoric, socotit de specialiști un simplu produs al phantasiei creatoare.

   …pentru că, mai ales în contextul social actual, după respingerea aderării României la spațiul Schengen, atitudinea sa, chiar dacă uneori crudă și nemiloasă de bărbat – mână de fier ar fi putut dobândi valoare exemplară, iar comportamentul s-ar fi putut dovedi inspirațional pentru unii dintre liderii noștri, dacă ar fi citit opera… Nu pot să nu mă întreb ce ar fi făcut arogantul cancelar austriac dacă în fața sa s-ar fi aflat nu temătorul ministru Bode, ci Alexandru Lăpușneanu, domnitorul care vârâse frica în oasele tuturor oponenților săi, oferindu-le, după merite, leacuri de frică. Mai mult ca sigur că niciodată nu ar fi îndrăznit să toarne minciuni grosolane sau să își întoarcă sfidător nobilul său dos, gândindu-se ( știu că vi se pare imposibil, dar, dacă și-ar fi chinuit puțin lejerul creier, poate ar fi reușit!) de două ori înainte de a face gestul care, cu siguranță, i-ar fi fost fatal. Și bine i-ar fi făcut, având în vedere că nu s-a potolit nici după ce a iritat o țară întreagă, adăugând duminică (11.12.2022 ), la fel de sfidător, că nu crede că va mai exista o extindere a spațiului Schengen…O ști el ce-o ști…

   … și pentru că prin elementele sale realist-naturaliste mi-a stârnit pofta de a reciti romanul Thérèse Raquin, scris de către Zola, pe care îl propun spre lectură și meditație asupra firii omenești, chiar dacă veți fi întâmpinați încă de la început de niște eroi urâți, înclinați spre minciună, spre trădare și adulter, și mai grav, spre crimă. Vă sugerez ca, după lectura atentă a cărții, să vizionați filmul În secret, ecranizare tocmai după acest roman franțuzesc!

   Mii de scuze pentru potopul de adjective de tipul România tv: remarcabil, meritoriu, uimitor, surprinzător… Ce molipsitoare boală! Bine că m-am hotărât să pun punct, pentru că altfel cine știe ce alte cuvinte de mare senzație – care să-l umilească și pe plângăciosul Ioan Korpoș – aș mai fi utilizat…


    

Până data viitoare, vă îmbrățișez și vă urez poftă bună la lectură!

Cu cinstită prețuire, 2my