Nu aș fi crezut că manipulatorul Simion poate fi model pentru cineva! Nici măcar pentru interlopi sau cămătari, deși prezintă niște apucături comune: vicleni, voraci, vindicativi, adeseori letali. Dar să fie exemplu pentru ministrul Educației, sucitul Daniel David, căruia îi place să stea și în căruță și în teleguță, nici prin minte nu mi-ar fi trecut!… Nici bine nu a fost înscăunat și mintea lui a născut ciclic, la două-două săptămâni, câte o monstruozitate așezată sub semnul imperativului: (așa) vreau! Comportându-se ca un cioclu iscusit și neobosit, psihologul David sapă întruna gropi pentru dascăli în care cade apoi numai el.

Prima aberație gândită probabil că împreună cu niște specialiști în ale educației la fel de pricepuți ca și dumnealui a fost aceea referitoare la titularizarea profesorilor. Numai un diletant în acest domeniu poate să formuleze o așa stupizenie: examinarea din cinci în cinci ani a tuturor profesorilor. Un examen în urma căruia chiar și profesorii titulari de douăzeci, de treizeci de ani, chiar și dascălii performanți, ar fi urmat să treacă prin furcile caudine ale unei evaluări, care, desfășurată pe tărâm autohton, înseamnă, înainte de a fi început, furt intelectual, complicitate la furt, pupatul pulpanei managerilor școlari, (răs)plata unor gesturi de demnitate înțelese însă de diriguitori – directori, inspectori – ca fapte rebele, neconforme cu linia trasată de ei, și atâtea alte bucurii ce ar fi putut fi oferite în schimbul muncii prestate.

Grozăvia este cu atât mai mare cu cât titularizarea nu este un ideal ușor de atins, deoarece, în ciuda beției de cuvinte cultivate în fața unui public avid de răzbunare – masele largi de părinți, bunici, cohortele de gospodine frustrate de propriile neîmpliniri care cotcodăcesc pe tonuri diferite același mesaj: Da, foarte bine! Așa le trebuie! Și așa nu fac nimic cu copiii noștri! – acest concurs, azi digitalizat, (desfășurat în niște circumstanțe absolut obiective: lucrările dintr-un județ sunt evaluate în altul, fără ca numele acestuia să fie știut), presupune realmente triumful celor mai buni candidați. Nu întâmplător notele cu care aceștia se titularizează sunt cel mai adesea note peste 9,50! Pentru a atinge această stare de excelență este nevoie uneori de doi, de cinci, de șapte, chiar și de zece ani de pregătire asiduă, de concursuri repetate, ani de uzură psihică, deoarece nu este ușor să știi că vara vei merge din nou la examinare. Și, după un astfel de traseu sisific, te întâmpină unul ca revoluționarul Daniel care, încălcând orice bun-simț psihologic, s-a gândit el să îi la bani mărunți pe dascăli că tot fură statul, paușând în grup organizat. Toți, până la unul! …

Dar, pentru că ideea lui nu a fost prea prețuită, în două-trei zile de la inepția barbară formulată, David cel curajos a dat înapoi, spunând că a fost înțeles greșit. Evaluarea la care s-a gândit presupunea, a grăit ministrul cu un ton mieros precum Spânul lui Creangă, o apreciere a cadrului didactic făcută de către colegii din școală(?), de către direcțiune, de către părinți și de către elevi. Halal!… Din lac în puțul… gândirii! Omul, deși are studii temeinice în domeniul psihologiei moderne, se pare că nu cunoaște deloc psihologia școlăreilor de azi care, cei mai mulți, excepție elevii din colegii sau din școlile gimnaziale din orașele mari, sunt predispuși mai degrabă la răzbunare pe principiul acum mi-a venit și mie apa la moară și am să îți arăt eu cine sunt. Și dă-i și luptă, până ce profesorul-căpcăun cade palancă la pământ!…

… Și pentru că nu i-a mers cu prima idee reformatoare, ministrul, neliniștit și creativ, s-a mai gândit (vorba vine, căci mai degrabă i-am putea spune s-a mai opintit o dată!) și a glăsuit public: profesorii din preuniversitar trebuie să stea la școală opt ore, că de-aia sunt plătiți cu… mult mai puțin decât colegii din mediul universitar și fac munca de desțelenire a minții tuturor tinerilor (formați în gimnaziu și în liceu) pe care, frecvent, ei, universitarii, o înțelenesc, o îmburuienează la loc!  

Statutul profesorului, inclusiv prin salariu, trebuie schimbat, dar asta vine cu responsabilități noi. Asta înseamnă că vreau să stea mai mult în școală. Dacă ești plătit pentru 8 ore, stai 8 ore în școală, nu doar orele în care trebuie să predai. Dacă stai în școală, poți să creezi medii educaționale și interacțiunea cu copiii. Aș vrea să se pregătească, sigur, unde sunt spații, în școală sau în bibliotecă, nu acasă.

Frazele citate sunt cu totul inacceptabile. Și pentru conținutul lor ideatic, și pentru maniera în care acestea au fost formulate. În primul rând, să spui că dascălii din preuniversitar (de ce nu și ceilalți, cei din mediul universitar, care oricum beneficiază de toate condițiile: cabinete, calculatoare, biblioteci uriașe?!) trebuie să stea la școală opt ore, că așa vrei tu, te așază într-o poziție complet ridicolă, incompatibilă cu statutul care ți-a fost conferit… politic. În al doilea rând, înainte de fi emis o astfel de… gogoriță – pe care nici măcar comuniștii nu au pus-o în practică, deși cu siguranță că au fost câțiva ideologi cărora le-a trecut prin cap o astfel de reformare a învățământului – ar fi fost indicat să se fi gândit la spațiul și la condițiile din școli, cele mai multe dintre acestea fiind înzestrate cu un număr de săli care abia înghit colectivele de elevi. În aceste circumstanțe, profesorilor nu le rămâne de făcut altceva – după ce pregătesc lecții, teste, corectează tone de lucrări sau teme, stând în picioare sau în gheretuța portarului – decât să umble teleleică prin curțile școlilor și pentru că tot au atâta timp la dispoziție nu ar fi rău să facă și alte munci: babysitteri, secretari, informaticieni și de ce nu și femei de serviciu că doar nu le-or cădea deștele, vorba olteanului.

… La foarte puțin timp, după ce și-a exprimat noua teorie și după ce a fost înălțat la grindă de mii de guri, ministrul David și-a venit în fire și a făcut câțiva pași buni înapoi, reclamând precum paranoicul Simion faptul că oameni rău intenționați au mistificat adevărul pentru a îi afecta pe el și… ai lui:

În acest cadru, am văzut din nou unele interpretări distorsionate și catastrofice prin care se încearcă manipulări care să ne afecteze, atunci când m-am referit la cele 8 ore pentru care suntem plătiți zilnic ca profesori. Da, vreau ca zilnic mintea profesorilor să fie dedicată școlii și copiilor măcar timp de 8 ore pentru care suntem plătiți zilnic (cu variațiile parțiale) și știu că cei mai mulți o faceți!

Altfel spus, dascălii vor fi siliți – căci așa vrea dumnealui – să stea cu gândul la copii și la școală, măcar opt ore pe zi,… o aberație care ca orice aberație nu poate fi verificată. Cum ai putea să vezi tu, ministrule, sau subalternii tăi câți dintre profesori cugetă până le iese fum de țigară pe urechi la… școală?!…

Mesajul său este însă grăitor, fiind evident că habar nu are ce se întâmplă cu adevărat în învățământul preuniversitar. De exemplu, într-o școală mare, într-un colegiu, ai cărui elevi nu numai că promovează examenul de bacalaureat cu note excepționale, dar se afirmă ulterior ca minți cu adevărat luminate, se muncește pe brânci. Profesorii îndrumători și elevii lor, care întotdeauna cercetează cu drag, cu pasiune și curiozitate orice temă, nu se uită niciodată la ceas, fiindcă ei nu fac parte din tagma celor care așteaptă să se facă patru, adică să treacă cele opt ore obligatorii, pentru a pleca acasă, după ce o zi întreagă nu au făcut nimic. Ei, dimpotrivă, nu au niciodată timp suficient pentru a își adăpa setea de cunoaștere, căci, în cazul lor, zilele trec precum orele, iar orele precum clipele și atunci la ce bun le-ar mai număra?!

Același efort și aceeași implicare pot fi descoperite și în cazul dascălilor care au în fața lor elevi dezinteresați de școală, de învățătură, din varii motive. Să îi faci pe copii să vină totuși la ore, să îi faci să stea măcar cuminți, adică în liniște, să îi transformi din analfabeți funcționali (cum, din nenorocire pentru poporul nostru, sunt unii parlamentari) în tineri capabili să descifreze mesajul unui text sau să priceapă ce se întâmplă în jurul lor, presupune, înainte de toate, implicare emoțională totală, dăruire, vocație profesională, calități care nu se măsoară niciodată cu ora.

Singurul ceasornic care bate pentru ei, dascăli și elevi laolaltă, este ceasul performanței, indiferent de forma acesteia!… Căci, până la urmă, ce om poate spune cine este cu adevărat mai performant: cel care, având talent, apetență pentru studiu, cărți și dascăli buni la dispoziție, sau cel care, fără încălțări, flămând, cu burta mai mereu goală, aleargă spre școală, mânat din cine știe ce tainice doruri sau chemat de glasul cel dulce al doamnei învățătoare?!

Intervențiile ministrului, care părea să fie plămădit dintr-o altă cocă decât predecesorii săi, sunt dezamăgitoare. Sunt o curată demonstrație în sensul promovării formelor fără fond, adică preluării unor caracteristici educaționale din afară, care nu se potrivesc deloc cu fondul, adică cu ce înseamnă învățământul românesc actual. A vorbi despre profesori care, au, n-au treabă, e musai să rămână în școli opt ore, sau despre elevi care, după șapte ore de curs, rămân și aceștia la școală pentru a se recrea sportiv sau artistic, înseamnă a fi complet habarnist.

… E adevărat, o reformă din temelii este mai mult decât necesară, dar aș vrea (cât de molipsitor e verbul!) ca ea să înceapă de la… cap, adică chiar cu cel mai important post din sistem, acela de ministru. Acest om – care ar trebui să fie normal, adică exemplar – ar fi bine să dea dovadă mai întâi de cunoașterea reală a sistemului (asta ar însemna să nu mai fie schimbat odată cu schimbarea regimului politic!), de diagnosticarea corectă a maladiilor, de identificarea științifică a remediilor, a leacurilor care ar conduce la înzdrăvenirea bolnavului (a învățământului), care acum trăiește, dar e la terapie intensivă. Atâta timp cât ideile geniale, pe care un ministru le are, nu îi aparțin, ci îi sunt susurate la ureche de liderii partidului din care face parte, acest sistem, atât de prejudiciat, de vlăguit tocmai de cei care l-au manageriat, nu are nicio șansă de a se însănătoși. De aceea, primul pas ce-ar putea fi făcut ar fi numirea pe acest post a unui dascăl independent, absolut integru, un om demn, cu autoritate și o coloană vertebrală inflexibilă.

… Dar unde ar putea fi găsit un om drept ca bradul într-o țară a cocoșaților mândri de gibozitățile lor?