… Luați un ziar. Luați niște foarfeci. Alegeți din acest ziar un articol … sunt versurile de început ale unui poem semnat de dadaistul Tristan Tzara, care, prin insistența cu care îmi reveneau în minte, mi-au inspirat un test … la care m-am supus singură.

   … Ia o foaie de hârtie și rezolvă următorul exercițiu! Pentru un răspuns cinstit și frumos elaborat, vei obține 100 de puncte. Nu vei primi nimic din oficiu, domniță!– după cum ți-ai obișnuit și elevii, care acum se simt răzbunați pentru toate momentele în care s-au străduit serios – săracii de ei!- pentru a atinge această țintă, care pare … cam greu de atins. Sau … poate, nu? Ce poate fi așa de greu? Sunt convinsă că mă voi descurca de minune și simt cum pânzele sufletului mi se umflă plesnind de încredere!

   … Desenează un tabel cu două coloane! Apoi, pe coloana din stânga așază trei fapte rele pe care le-ai făcut anul acesta și care te-au făcut să te rușinezi, cutremurându-te din adâncul ființei, iar, pe coloana din dreapta, trei fapte bune care îți fac inima să cânte de bucurie, ori de câte ori îți aduci aminte de ele.

   Nu-i nimic dificil!, mă gândesc și mă surprind zâmbind mânzește. Sunt un om bun și pot vorbi mult și bine despre mine. Adică, pot dezvolta rânduri întregi ( spre disperarea cititorilor mei, care mă imploră să scriu mai pe scurt, căci i-am aruncat într-o mare ( de ) disperare! ), alcătuite numai din cuvinte măgulitoare ( zău!? ). Doar sunt o făptură minunată …

   Mă hotărăsc să încep cu faptele bune și, fiind așa de multe, nu știu pe care să o aleg prima. De aceea, le voi selecta aleatoriu; așadar, nu într-o ordine a măreției lor sau a importanței ființelor ( familie, prieteni, colegi, elevi, căței ), în slujba cărora m-am pus, ci pur și simplu așa cum îmi vin acestea în minte acum.

   Sunt o femeie generoasă și miloasă, căreia îi place să dăruiască. De fapt, am născut – și gândul mă face să mă umflu în pene ca un curcan!- , fără să vreau, un întreg ritual ce se desfășura la fel, îndată ce pătrundeam în acel spațiu … foarte lumesc, populat cu oameni dintre cei mai obișnuiți. Este vorba de o banală piață situată în mijlocul cartierului în care am copilărit, în centrul căreia s-a ivit, nici nu mai știu cum sau când, o plăcintărie, care, cu ferestrele larg deschise, fie vară, fie iarnă, ne înnebunește pe toți. Comercianți sau simpli cumpărători! Deși făceam ( și fac ) eforturi de a îmi păstra neschimbate formele din tinerețe, cădeam mereu în păcat ( ! ) și mă opream  ca un robot teleghidat în fața vitrinei ispititoare. În timpul uneia dintre staționări, m-am trezit rugată – vorba vine, căci tonul nu a fost prea dulce!- de o precupeață care mi-a cerut să îi iau și ei o plăcintă și să i-o dau de pomană. I-am făcut pe plac, chiar cu mare bucurie, căci mi-am amintit de tatăl meu care mânca cu mare poftă asemenea delicatețuri.

   Scena s-a repetat, căci femeia, care parcă avea un GPS performant, mă repera îndată ce intram în zona dezmățului culinar. Ultima dată am convenit să îi iau plăcinta atât de râvnită ( întotdeauna plăcintă, nu altceva! ), și, fără să am vreo jenă, financiară sau de altă natură, m-am trezit spunându-i: Da, îți voi cumpăra, dar să știi că este pentru ultima oară! A întins mâna a luat plăcinta și a zis, după cum îi era obiceiul, un Bogdaproste! mai mult mormăit, și s-a îndepărtat. I-am surprins, fără să vreau, privirea și ce-am descoperit nu mi-a plăcut deloc! Nu știu dacă am văzut vreodată ochi mai triști și ființă mai necăjită! De-atunci nu m-a mai deranjat niciodată, dar asta nu m-a eliberat de o corvoadă, ci, dimpotrivă, m-a făcut să resimt acut o lipsă … a unui om care se bucura, chiar dacă … pe interes, să mă vadă. Pentru că îi constatam mereu absența, am preferat să nu mai merg acolo… Nu mă mai simțeam bine, dar eram singura vinovată de acel dublu prăpăd sufletesc ( al meu și, probabil, al ei! ), inutil înfăptuit…

   Mă uit la coloana de alături și, știind că fapta mea cea bună nu-i tocmai o faptă bună, așez cuminte rândurile scrise în partea stângă, lăsând-o pe cea din dreapta albă ca spuma laptelui.

   Nu-i nimic! îmi spun, ce-i drept cu încrederea ușor zdruncinată. Și mă aștern din nou pe scris … tot în dreapta.

   Sunt o femeie iubitoare, mereu atentă la cei din jur, mă surprind scriind cu elan și cu convingerea că această calitate a mea va salva jumătatea de pagină rămasă imaculată. Lătratul puternic al lui Thor, cățelul meu frumos – un ciobănesc german de numai … 70 de kg și de vreo 8 anișori -, mă obligă să mă opresc și să mă întreb cu sarcasm: Mereu? Ești sigură? Și privirea mi se îndreaptă fulgerător spre stomacul său, care, umflat din cale-afară, îl împiedică să alerge, să se miște în voie sau, pur și simplu, să se așeze cu ușurință. Știu că are dureri cumplite, dar iubirea fără margini pe care i-o port – este băiatul meu cel blănos, bun și blând, plângăcios ca Smărăndița popii și bucuros oricând de a mă  (re)vedea!-, m-a împiedicat să iau o decizie. Având de ales între trei variante, la fel de rele: să îl operez, să îl eutanasiez sau să îl las să trăiască așa … câte zile mai are, am preferat-o pe ultima. Ajutându-l zilnic cu niște antiinflamatoare ( de oameni, la sfatul veterinarului! ), l-am păstrat așa lângă mine, chiar dacă prezența sa nu mai este de mult timp o bucurie nesfârșită: miroase a boală, are un chin care îl face să geamă ca un copil și … și-a pierdut strălucirea din frumoșii săi ochi, întunecați ca noaptea acum. De aceea, nu pot să nu mă întreb: Este corect pentru el ceea ce am ales eu? Nu cumva sunt o făptură egoistă și lașă, care, temându-se de propria suferință, a condamnat la durere zilnică o făptură pe care spune că o iubește? Gândul care îmi trece prin minte, departe de a mă complimenta sau a mă liniști, mă silește să selectez rândurile umplute și, după un copy paste izbutit, să le plasez pe prima coloană, care crește periculos în dimensiune. Măi, să fie! Nu m-aș fi gândit la așa ceva!

   Sunt descumpănită, dar nu și pregătită să renunț. Am atâtea trăsături frumoase ( îmi spun și gândul este ca un narcotic ), încât este imposibil să nu pot acoperi cea de-a doua coloană ( !? ), al cărei alb aproape că mă orbește. Parcă hipnotizați, ochii mei alunecă-n neștire spre partea rămasă încă neîntinată.   

   Cu toate acestea, și gestul mă surprinde chiar și pe mine, mă trezesc așezând literele, una după alta, dar … în partea stângă!

   Nu am știu să spun: Iartă-mă!, chiar dacă aceste două cuvinte mi-ar fi vindecat inima făcută țăndări tocmai de înstrăinarea care m-a despărțit de cea mai dragă dintre ființele pământului. Nu am vrut mai degrabă – și verbul cade greu și se rostogolește, provocându-mi răni vii -, căci, neștiindu-mă vinovată, nu am știut nici cum, nici pentru ce să îmi cer iertare. Și totuși, cât de simplu ar fi devenit totul!

    Trăind o stare nouă, de confuzie cumplită, am optat – greșit, evident – pentru acceptarea resemnată a unor decizii luate de alții. N-am ripostat, n-am grăbit dialogul, n-am provocat cuvântul de împăcare, ci, dimpotrivă, țâfnoasă și indignată,am făcut ceea ce era mai simplu: am tăcut și am sperat ca mâna întinsă să vină dinspre celălalt! Și pentru că asta nu s-a întâmplat, de atâta amar de vreme, mă simt acum rătăcită și lipsită de busolă. În derivă, prin propria-mi viață!

   Refăcând iar și iar, de mii de ori, tot ceea ce am trăit împreună, tot nu înțeleg unde am greșit atât de grav! Poate că … am dăruit fără margini, chiar și ceea ce nu a fost dorit, poate că … oferind libertate totală, nu am strâns lanțul care trebuia să ne fi legat pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, l-am slăbit și l-am rupt, poate că … neprimind ceea ce consideram eu că merit: un pic de recunoștință, un pic de respect și un pic de iubire, nu mi-am mai păstrat dibăcia cuvântului și am reacționat în mod neașteptat. Surprinzător pentru toți!

   Blestemată provocare! Mă simt obligată să reflectez asupra tuturor slăbiciunilor mele, asupra tuturor vanităților mele, care m-au lipsit de atâtea clipe care, odată ce s-au dus, … duse rămân! Nimeni nu îmi mai poate da șansa de a trăi  ceea ce n-am trăit prin despărțire!

   Și totuși … nu pot să nu mă întreb, chiar dacă o fac pentru a milioana oară, ajungând să mă pisălogesc pe mine însămi. Este bine să accepți jumătăți de măsură, căci numai atât ți se oferă ( așa hotărăște cineva, pentru că așa vrea, așa este … și, dacă îți place, bine, dacă nu, să fii sănătoasă )? O jumătate dintr-un sentiment de afecțiune, o jumătate dintr-un gest de tandrețe, o jumătate dintr-o vorbă bună care astfel ciopârțite nu se mai oferă ca daruri minunate, ci ca niște pomeni pe care nu ți le dorești? Dacă ți se ia din demnitate, dacă te obligă să stai ca o momâie, care trebuie să se mulțumească cu ceea ce îi arunci ca unui animal, chiar dacă drăguț, de la grădina zoo, atunci la ce bun toate acele resturi?

   În locul întregului sufletesc, spiritual și material pe care l-ai revărsat cu generozitate o viață asupra sa – ca ploaia ai plouat cu minuni! – , ți se cere să accepți niște firimituri, risipite, când și când, nu mereu, că te-ai putea învăța cu nărav! …

   Atunci când ai oferit cerul întreg, cu stelele și soarele și luna lui, te poți mulțumi primind în schimb o mână de licurici azvârlită în față numai pentru a te orbi?… Eu nu cred că vreau asta ( = o viață de pe poziții de forță! ), chiar dacă acest refuz îmi etalează și mai tare infirmitățile sufletești!

   Am multe ezitări și incertitudini în continuare, dar ceea ce știu cu siguranță este faptul că viața nu este un târg la care, în schimbul unor sume de bani, care trebuie să fie exact cât ți se cere ( cât stabilește o precupeață, puțină de inimă și minte! ), să poți achiziționa bunuri sufletești sau spirituale. Poate doar bunuri materiale care nu au însă nicio valoare, mai ales dacă sunt obținute prin siluirea buzunarului și a sufletului altcuiva!

   E clar, nu mă pot limpezi … și de aceea mă gândesc ( salvator! ) că testul nu a fost corect formulat. Cred că ar fi fost fair dacă între cele două coloane, expresii a două extreme, ar mai fi fost desenată una … de mijloc. Tot ceea ce am scris aș fi așezat de la început aici! Fiind și înger și demon deopotrivă, având și calități și defecte, în măsură egală, sunt sortită ca oricare alt om să nu săvârșesc nimic care să fie așezat sub semnul perfecțiunii sau al absolutului, perfect rotund!

   Un cuvânt nepotrivit, o interogație dureroasă, un gest negândit strică tot ceea ce ai construit cu migală și transformă fapta bună în faptă rea, sporindu-ți deznădejdea!

   Nu pot încheia testul fără a îmi acorda un calificativ. Nota doi, iepuraș!, mă trezesc scriind și spunându-mi, mie, ceea ce obișnuiesc să spun elevilor mei, când îi prind în ofsaid, … în afara regulilor jocului. DOI – pentru un an în care ai rămas datoare față de alții și, mai grav, față de tine însăți!

   Ție, cititorule, îți lansez provocarea: Ia o foaie de hârtie, desenează două coloane și completează-le, după modelul descris anterior! Îți doresc să iei notă de trecere, mai ales că acum, aproape de cumpăna dintre ani, simțim nevoia de a ne cântări pe bune, fără să trișăm. Aveam prea multe haine groase pe mine, aveam și papucii de casă, băusem și o cafea obișnuim să spunem pentru a ne scoate din încurcătură și rușine. Indiferent de cum le-am deghiza, ele ( vorbele! ) sunt neizbutite scuze pentru trupul ușor rotunjit, care cântărește cât l-am făcut noi să cântărească, nu cât s-a umflat el … fără vina noastră.       

   De aceea, pentru a te vedea așa cum ești, îți recomand prietenește: Urcă-te pe cântar, gol și pe burta goală, ca să vezi … cât cântărești cu adevărat!

SĂRBĂTORI FRUMOASE ALĂTURI DE CEI DRAGI!

Cu cinstită prețuire și afecțiune, 2my