Mulți monștri înspăimântători la vedere s-au ivit pe culmea pleșuvă a dealului, pe care se cățăraseră cu ușurință, ca și când ar fi urcat treptele unei scări invizibile ce lega teluricul de crângul cosmic. Nu fuseseră întotdeauna așa… Se prefăcuseră dramatic în timpul ultimei pandemii, de zombie, virusul care, după zeci de mii de ani, ieșise din stare latentă și țâșnise la suprafață din permafrostul siberian care îl ocrotise, atâta amar de vreme, ca o mamă bună.

Pe neașteptate, s-au oprit, sfredelind cu o privire rea orașul care se profila în depărtare… Ochii lor galbeni ca niște năsturei spălăciți și ciobiți erau atrași ca de un magnet viclean de blocurile înalte ce își propteau fruntea țuguiată de acoperișul cerului, făcând găuri cu nemiluita, prin care se strecurau stropii grei de ploaie ce cădeau apoi de-a valma, stârnind o zarvă crispantă. Încă perplexe, ciudatele făpturi au început să se miște, scoțând niște sunete amenințătoare…

Unele erau lipsite de cap și așa, cu trupul terminat parcă de un artist grăbit cu un gât lung de lebădă sau, dimpotrivă, cu un gât scurt și gros ca de zimbru se avântau prin iarba verde și înaltă pe ale cărei fire luceau încă picăturile de apă ca niște perluțe scânteietoare. Altele, dimpotrivă, aveau cap, dar erau lipsite de ochi, în locul cărora se aflau niște găvane adânci în care pluteau ca într-o apă murdară niște perișori ce se mișcau neîncetat, într-un fel de dans lipsit de orice noimă. Toate aveau însă niște picioare nefiresc de lungi care le lăsau să treacă peste obstacole de tot felul, fără a simți oboseala sau fără a le încetini ritmul. Mâinile lor, dimpotrivă foarte scurte, le împiedicau să își folosească degetele subțiri ca niște nuielușe, care, oricum, erau sângerânde, fiind numai răni vii…

Ignorând durerea, se agățau cu putere de orice le ieșea în cale: de crengile copacilor ce dădeau buzna în dezordine ca părul vâlvoi al vrăjitoarelor sau de bucățile aspre de stâncă risipite la întâmplare, ce răsăreau ca niște colți ascuțiți și cariați. Siluetele lor, bizar alcătuite, se urcau unele peste altele într-o încercare draconică de a fi cele dintâi… pentru a-și înmuia degetele în zeama cleioasă, care începea să își piardă prospețimea. Chiar dacă erau brutalizate, fiindu-le rupte bucăți întregi din corpul agonizant, nu se opreau.

Cu scalpul smuls, uneori, pe jumătate, cu mâinile rupte, atârnânde hidos, cu oasele fărâmițate care le ieșeau prin pielea tumefiată, straniile făpturi își continuau, aparent neperturbate, marșul. Leșinate aproape de foame, erau împinse mai departe pe drumul lor numai de mirosurile apetisante care le umpleau nările, chiar dacă aerul devenise irespirabil… Mirosea a carne proaspătă de om și a sânge care, împrăștiat peste tot, începea să se închege…

Roșul aprins se întuneca tot mai tare, pierzându-și aroma. Pete mari întunecate, unite artistic între ele de un penel năstrușnic, lăsau impresia că un fel de negură diavolească se târa pe genunchi și coate, toate zgâriate până la os, așezându-se înaintea lor ca un o avangardă sinistră…

Țipătul prelung al corbilor ale căror pene negre țesuseră un lințoliu mătăsos cerului îndoliat prevestea năpasta…

Orașul își trăiește viața liniștit, mulțumindu-i pe oamenii săi care, în timp, au dobândit o putere năzdrăvană, ce i-a metamorfozat în niște făpturi uluitoare. S-au obișnuit atât de mult cu răul, indiferent de forma acestuia, încât nici măcar nu își mai pot imagina viața în afara lui. Pentru a se simți bine trebuie să se simtă, mai întâi, rău. Au nevoie să se lupte pentru orice, să își măsoare permanent puterile. Viața lor este ca un turnir, iar ei înșiși ca niște cavaleri care contează numai atâta timp cât își încrucișează spada cu altcineva!

… Într-un cartier obișnuit, mai apropiat de centrul decât de marginea târgușorului, într-un supermarket foarte căutat, cu prețuri pentru toate buzunarele, s-a format o coadă care surprinde prin lungimea ei, chiar și pe cei mai obișnuiți cu asemenea șiruri umane. Pare un fel de zid… nu chinezesc, ci românesc, dar la fel de pironit locului ca și cel din piatră. Nimeni nu pare însă deranjat. Nici femeile cu copii mici, strâns lipiți de ele, nici bătrânii, nici bărbații trimiși la cumpărături, evident în ciuda voinței lor,… nimeni nu zice nimic.

Așteaptă liniștiți să le vină rândul și privesc impasibili în jur cu sentimentul că totul este firesc, că totul se consumă așa cum trebuie. Chiar dacă nu au prea mult timp la dispoziție, nu au ce să facă, nu au cum să grăbească sau să sară rândul. Așadar, se limitează la a-și arunca un ochi scormonitor pe diferitele produse și pe prețurile lor, făcând în minte noi calcule care, dacă ar fi corect cumpănite, le-ar oferi șansa de a mai cumpăra ceva…

În magazinul ce căpătase aspect de dugheană prin lipsa de spațiu și de aer și prin produsele puse vraiște peste tot, deși sunt două case de marcat, este funcțională numai una. O fată mititică de abia se vede dincolo de tejgheaua metalică face tot ceea ce poate, dar coșurile tot mai încărcate ale cumpărătorilor îi dau, evident, mult de furcă. Își strunește nervii, îi păstrează întregi, menținându-și nemodificat ritmul mâinilor. Una dintre femeile prinse în hora așteptării, iritată tocmai de această cadență și această nefirească tăcere obedientă, o roagă pe tânăra placidă să își cheme o colegă, pentru a pune în funcțiune și cea de-a doua casă.

Imaginându-se un Don Quijote modern, unul dintre clienții magazinului a sărit ca mușcat de scorpion, luând apărarea fetei care privea și ea, ciudat, la rându-i, cu ochii înecați în lacrimi. Femeia care vorbise era, evident, vinovată. De ce nu putuse să tacă? De ce nu acceptase ca toată lumea să stea la coadă, zeci de minute? De ce stricase o atmosferă bună, care le făcea atât de  mult bine, vindecându-le sufletul de nostalgie?

Aveau un cult al trecutului, aveau un cult al statului la coadă și nu înțelegeau de ce trebuie să renunțe la o stare care pentru ei rămăsese unica normalitate și care nu făcea, aparent, niciun rău nimănui… Cu toții s-au bosumflat deodată… Vraja fusese risipită ca prin farmec, cu atât mai mult cu cât o surată voinică a tinerei înlăcrimate venise valvârtej pentru a liniști apele tulburate, din senin, și pentru a împărți dreptatea, după merite.

Tocmai de aceea, atunci când a avut-o în față pe femeia nesăbuită care îndrăznise să strice starea de zen a tuturor, a pedepsit-o trântindu-i zdravăn pungile achiziționate, care, supărate se pare și ele, au plesnit… de necaz, făcând un deranj de zile mari. Nu toate, ci numai punguța de griș și cea de mălai, care, prin izbitură, începuseră a arunca peste tot mii de schije minuscule, care ciupeau zdravăn orice bucățică de piele lăsată la vedere…

Femeia a ieșit din magazin urmărită de privirile pline de reproș ale tuturor, dar mai ales ale unui bătrânel care, profitând de agitația combatantelor, se strecurase, păcălind rândul cu o săritură energică de lăcustă caraghioasă, proțăpindu-se sfidător în fața casierei robuste, ce părea complet depășită, având aerul unei balene eșuate pe un țărm ostil.

Același oraș, un alt cartier, un alt magazin. Deși nu este decât șase dimineața și este un ger cumplit care poate fi tăiat în felii subțiri, tăvălite apoi prin omătul abia cernut prin sita deasă a norilor grei, coada s-a format. Vin tot mai mulți oameni care, învăluiți în mantia neagră și umedă a nopții, par niște năluci.

Sunt lipsite de chip, iar trupurile lor bine înfofolite par toate la fel. Așteptarea le sporește nerăbdarea, iar adrenalina le încălzește mâinile și picioarele. Nu știu ce se dă, dar asta nu contează deloc. Indiferent ce va fi, trebuie să le… umple portbagajul sau sacoșele cu care veniseră, pregătiți, cu speranța de a le îndesa până la refuz! Imaginea lor gâfâind de împovărare îi face să zâmbească tâmp…

În sfârșit! Ușile au fost deschise și a început marea tevatură și marea… tăvăleală! Astăzi, se oferă gratis tigăi, dar vestea nu le ucide entuziasmul. Se aruncă voinicește în grămada de olișoare cu coadă, sperând să apuce cât mai multe. Se împing cu putere, se calcă în picioare, își smulg hainele de pe ei, se zgârie pe mâini și pe față, și, chiar dacă sângele le țâșnește de peste tot, nu renunță. Nu au nevoie de ele, dar, dacă tot s-au trezit cu noaptea-n cap, trebuie să apuce suficiente pentru a mulțumi tot neamul! Gestul lor nu va trece neobservat și, cu siguranță, vor primi ceva în schimbul ochioasei cu zâmbet lăbărțat pe fața-i rotunjoară…

… Lumea toată-i schimbătoare… Ca și miile de unde ale mării învolburate, oamenii se nasc numai pentru a trăi întru frumos și bine, pentru a se (pe)trece și, apoi, pentru a se stinge, contopindu-se cu Marele Tot… Lanțuri umane nesfârșite sunt prinse, unele după altele, într-un amețitor montagne russe, care fie le umflă pânzele sufletelor făcându-le să crească spre zarea azurie, fie, dimpotrivă, le îmbrâncește din poarta cerului, zdrobindu-le de pământul care le devine mormânt.

Și, totuși, ceva rămâne neschimbat în ADN-ul lor nefast întocmit: jindul de a își potoli foamea… de viață, de iubire, de glorie sau de bogății. Fie că sunt morți și reînviați ca niște zombi dezarticulați și năuci, fie că sunt ființe vii, ei toți rătăcesc ca niște bărzăuni bezmetici dintr-un loc în altul, sperând să își afle sațiul și să își găsească tihna.

CU PRIETENIE