Într-o zi oarecare din trecutul nostru recent, prezent fiind la un podcast, adică ascuns într-o dugheană de doi pe trei, Georgescu a căzut în inepțiile obișnuite, bolborosind vrute și nevrute, într-o limbă care îi este cunoscută numai lui și celor care îi sunt apropiați în cuget și-n simțiri. Și așa trecând de la un alta, dar recidivant la nevoia de eliberare de sub călcâiul soroșist, a ajuns să nareze o poveste dacică cu un lup trezit deodată-n conștiință:

Mama lui, lupoaica, fiind cuprinsă de durerile facerii, s-a apucat să sară din piatră-n piatră pentru a găsi cât mai degrabă o vizuină unde să poată naște. Numai că, grăbit să vină pe lume, lupușorul a fost slobozit din pântecul mumei sale și a căzut în mijlocul unei turme de oi. Aici, ce era să facă?!, s-a întrebat naratorul cu năduf și dragoste frățească-n glas. A început să pască (?!), să mănânce iarbă, să trăiască alături de ele, până când un lup mai bătrân l-a descoperit în sânul turmei de cornute și, pentru a îl face să înțeleagă cât de mult greșește, l-a pus să se uite într-o apă, zicându-i: Bă, tu ești prost? Nu vezi cum arăți?! (citat din Georgescu!)… Lupușorul, devenit acuma mărișor, un fel de lupuiandru, s-a privit nelămurit în oglinda acvatică și descoperind că nu are mai nimic în comun cu bietele lui surate de până atunci, în afara faptului că avea tot patru picioare și tot blană pe spinare, s-a scuturat de trei ori ca și cum ar fi vrut să scape de un blestem greu și venindu-și în conștiință, a părăsit vechiul adăpost, plecând alături de lupul cel bătrân, care, grație înțelepciunii sale, îl făcuse pe cel tânăr să priceapă cine este el cu adevărat… Departe, undeva în capătul potecii pe care se îndepărtaseră, stând umăr lângă umăr, lupuiandrul scoase un prim urlet al demnității sale, care îi răscoli din temelia ființei lor chiar și pe dacii căzuți pe atunci, în vremuri mitice, într-un somn greu și fără leac.

Povestea, plină de savoare și sapiență (oricât de imposibil ar părea, fiind rostită de un încâlcit în propriile cuvinte, căci de idei nu poate fi vorba, în cazul său) mi-a venit speriată-n minte, sâmbătă dimineața, 22 februarie 2025, atunci când, împinsă de curiozitate și de dracu, am deschis televizorul pentru a urmări în timp real marele protest, anunțat de tandemul Georgescu-Simion, în urma căruia românii ar fi trebuit să își redobândească libertatea pierdută. Marea adunare populară avea să înceapă la orele 11.00 fix, în Piața Constituției din București, care, fiind mică cât un lighean, s-a umplut dar și aceasta numai pe jumătate, spre disperarea Alexandreascăi, pe numele ei de scenă Marș, care i-a șoptit nemulțumitului ei șef că, probabil, cei mai mulți adulatori ai săi s-au temut să vină la sindrofie, preferând să îi transmită telepatic, precum păsările și fluturii, dragostea lor eternă.

Mișcarea populară – gândită să adune sute de mii de simpatizanți -, organizată de președintele ales (adjectiv devenit atât de dezagreabil celor mai mulți români, încât funcționează acum ca un soi de vomitiv!), a fost, în felul ei, originală. Mai întâi, apariția în sine a noului Mesia, eclatantă și numai bună de zăpăcit mințile, și așa rătăcite, ale celor care îl așteptau ca pe pâinea caldă, i-a luat prin surprindere pe toți. Omul, îmbrăcat în celebrul hanorac albastru și sugrumat ștrengărește cu un fular, a ajuns într-un picior și două cârje, ca urmare a unei intervenții ușoare la un genunchi – dacă ar fi să o credem pe Cristela durerea de genunchi arată că posesorul lor e prea trufaș, prea orgolios, sau, în acest caz, i-a ieșit înfumurarea prin menisc.

Odată ajuns în piață, s-a declanșat isteria… Însoțit de obișnuita trupă de gealați, care îi duc trena, ori de câte ori augusta sa făptură simte nevoia de a se bălăci în și cu public, Georgescu și-a făcut cu greu drum printre fanaticii săi susținătorii și susținătoare, care, la vederea sa, s-au pus pe chirăit, urletele acestora prefăcându-se într-un bizar orgasm colectiv. Oamenii, cu telefoanele pornite pentru a eterniza clipele dumnezeiești trăite, s-au înghesuit sau au fost îngrămădiți de organizatori, pentru a da senzația că sunt mai mulți, făcând cerc în jurul pirpiriului conducător care avea, de-a dreapta și de-a stânga lui, cei mai gălăgioși aghiotanți avuți vreodată de cineva: țața Marș și încă o duduiță de la (I)realitatea, al cărei țignal ar fi bun de folosit de mecanicii de tren, pe locomotive. Din când în când, la sfatul înțelept al însoțitoarelor sale, trumpistul și prorusul suveranist (să aleagă cine poate!) Călin a răspuns, în dodii ca de obicei, întrebărilor care îi erau adresate cu tact și cu blândețe, dar în așa fel încât omul să dea cât poate în chiaburii politici de la București și de la Bruxelles, vinovați de toate relele pământului, dar mai ales de plecarea peste hotare a milioane de români, prigoniți cu toții de sorosiști.

Urcat în sfârșit pe scenă, Georgescu a fotografiat din ochi, paraponisit nevoie mare, mulțimea din fața lui, și s-a apucat să vorbească, dar fără a avea vreo șansă să fie auzit sau ascultat, căci, nenorociții de chiaburi îi lucraseră microfonul. Cu chiu, cu vai, Georgescu a reușit în cele din urmă să vibreze cu discipolii săi și să strige împreună cât i-au ținut puterile: Turul doi înapoi! Turul doi înapoi!, cuvintele învăluindu-i pe toți ca o promisiune bună.

… Înainte de a dispărea din văzul învățăceilor săi, Georgescu s-a ridicat, în piciorul bun, pe pragul mașinii care se pregătea să îl scoată din puhoiul fanatizat către care a făcut cu mărinimie gesturi de prietenie, fluturându-și, în mod repetat și imperial, mâna. Și dus a fost, lăsându-i neconsolați pe susținătorii săi, care, rămași ca niște orfani, s-au apucat să facă fiecare ce l-a dus propria căpățână. Secvențele derulate pe dinaintea ochilor privitorilor, live sau la tv, au fost cu adevărat rare. Bunăoară, cele două mascote ale alesului, băbuța cu colțul de… os și dacul cu stindardul său, cu Draco, s-au dat în spectacol, spre groaza celor care îi înconjurau. Astfel, la un moment dat, ca lovit de trăsnet, dacul s-a lăsat în genunchi și scuturându-l pe Draco din toți țâțânii săi a început să zbiere ca posedat Asta-i țara mea!, zbătându-se de parcă cineva ar fi vrut să îi fure chiar atunci pământul de sub picioare. Cuvintele viteazului bărbat au ajuns la urechile băbuței, care, cuprinsă și ea de transa iubirii de țară, a strigat: Ș-a mea! Adică și țara ei… Vorbele bătrânei, ce ținea în mâini o cruce de lemn pentru a se apăra, probabil de Satana, l-au scos din hipnoză pe dac, care, luat pe nepregătite de îndrăzneala colegei sale de piață, a urlat cu deznădejde: Nu vreaaau! Nu vreaaau!, spre debusolarea asistenței care nu mai pricepea nimic. Adică ce nu vrea? Să îi ia cineva țara sau să o împartă și cu colțoasa sa tovarășă de protest?!    

Dar asta nu este nimic, căci show-ul adevărat avea să fie dat de mahalagioaica Marș care, după ieșirea din decor a șefului său, s-a aruncat în brațele mulțimii apucate de frenezie, ce i-a strigat cu disperare numele, jurându-i iubire eternă: Te iubim, Ancaaaa! Declarațiile au fost însoțite de buchete mari de flori, pupături de mâini și poze, foarte multe poze alături de jurnalista care, până acum a dus la groapă, adică la pierzanie, pe toți cei pe care i-a servit, toți oameni ai sistemului și… pesediști (Dragnea, Ponta, Dăncilă) pe care îi blamează acum precum o haiduciță modernă ce-adună like-uri cu nemiluita lăsându-se în chiloței și zburdând, înfierbântată, prin zăpadă.

Scenele au alcătuit un horror pe cinste, cu atât mai mult cu cât, accesorizată cu o căciuliță de lâniță, vopsită în cele trei culori, roșu, galben și albastru, dăruită de un manifestant, Alexandreasca s-a plimbat, ca un bărbățoi, de la un capăt la altul al șirului de protestatari împărțind dreptatea când cu lingurița, când cu ciorbalâcul, după bunul ei plac. Până la urmă, sătulă de lingușeli și răpusă de ger, ziarista s-a retras în bârlogul ei, de unde, desigur, gândește noi bătălii cu statul paralel, de la care a supt, de când e mititică, parale fără număr. Asta nu o împiedică însă să se înfățișeze lumii ca o mare luptătoare pentru binele nației, în numele căreia risipește marșuri cu nemiluita tuturor acelora cărora, până bine de curând, le-a șters praful de pe tălpile pantofilor…

În tot acest timp, Simion și Șoșoacă – nu știm dacă împreună sau separat – au ajuns pe tărâmul american, lucrând pentru binele poporului, după ce partidele lor și cel al potăiștilor au votat împotriva țării lor, adică împotriva proiectului prin care Armata Română ar fi primit dreptul de a doborî dronele care ar fi pătruns, în viitor, în spațiul nostru aerian. Mari Patrioți, acești impostori, zis naționaliști, au votat contra intereselor fundamentale ale propriului popor și apoi au dat fuga peste ocean să pupe inelul lui pașa Musk, pe care l-au simțit ca pe cheia cea bună, în stare să deschidă ușa spre inima sultanului Trump… Nu degeaba, Simion, camuflat îndărătul unei legitimații a deputatului italian Antonio Giordano, pe care și-a atârnat-o țanțoș la gât, l-a invitat pe amicul Elon la noi în țară, pentru a ne pune cu botul pe labe, dacă ne mai dăm în bărci soroșiste și nu pricepem că trebuie – adică-i musai – să se aleagă ca președinte șeful haitei,  Georgescu.

Teoretizând nevoia de demnitate, de orgoliu național, de suveranitate absolută, lupul cel bătrân Călin este cel dintâi care se grăbește să stea în genunchi (chiar și-ntr-un picior) și să lingă mâna leului junglei, Donald Trump (recrutat de KGB, în 87, sub pseudonimul Krasnov), cu care împărtășește valori comune: amândoi sunt rusofili, socotindu-l pe Putin un vechi și bun camarad, amândoi se dezic de dictatorul Zelenski, singurul vinovat de prelungirea războiului, amândoi vor să pună punct globalismului soroșist din lume și amândoi vor să se pricopsească devenind stăpânii unor râvnite bogății sau poziții:

Trump, pe metalele rare, pământul și petrolul Ucrainei, iar Georgescu, român… și mai modest, pe jilțul de la Cotroceni. Cât despre noi, ceilalți, cei mulți, românii demni și iubitori de țară, ferească-ne Dumnezeu! Dar până atunci, căci până la El ne mănâncă sfinții, ar fi bine să ieșim din starea de paralizie a voinței și de somnolență a conștiinței și să facem în sfârșit ceva. Dar ce anume?

… Poate că nu ar fi rău să începem prin a întreba autoritățile de resort ale statului care au fost și au rămas, din nefericire, în stare vegetativă: Cum de a fost posibil ca, în doar câteva zile, Călin să strângă peste 200.000 de voturi, care îi sunt necesare pentru reînscrierea în cursa prezidențială? Cine verifică valabilitatea listelor trimise spre centru de lucru călinescian care cuprind, fiecare în parte, zeci de mii de nume (un oarecare participant la miting se fălea că a venit din Teleorman cu o listă care cuprindea douăzeci de mii de semnături)?… Și atâtea altele, care au rămas fără răspuns, căci spre deosebire de Germania, țara în care poporul a dat cu tifla extremiștilor, la noi, în mai, orice este posibil…