Sinistra mașină neagră, ce stătuse preț de câteva zeci de minute în fața porții, gata de plecare, a atras ca un magnet privirile funestului cortegiu, care, fără să își fi smuls părul din cap de durere sau să își fi sfâșiat hainele de disperare, a asistat mai degrabă placid, dar avid să nu piardă nici măcar un singur moment din șirul de fapte care aveau să se deruleze într-o tăcere apăsătoare. Pe Platoul Marinescu, căci acolo urma să se consume tragicomedia, s-au strâns, în pripă, mulți dintre angajații Administrației Prezidențiale, pentru a își lua rămas-bun de la cel care vreme de 10 ani le-a fost șef și care, în felul lui, îi ocrotise, protejându-le totodată și interesele. De aceea, clipele de așteptare au fost, probabil, nesuferite, căci, chiar dacă cel pe care îl conduceau pe ultimul lui drum prin ograda Cotroceniului nu le intrase cu totul la suflet, era totuși o piatră de încercare, ce cântărea greu.

… Miercuri, 12 februarie 2025, rămâne o zi fără pereche în calendarul istoriei naționale, fiind data la care Klaus Johannis a decis să demisioneze din funcția de președinte al României, pe care a îndeplinit-o, cu bune și cu rele – poate mai mult cu rele, după părerea bocitoarelor de serviciu –, un deceniu întreg. Ziua, cu adevărat de doliu pentru el și pentru cei câțiva susținători care i-au mai rămas aproape, l-a obligat să săvârșească niște acțiuni care au avut rolul unor cuie bătute zdravăn în sicriul în care avea să fie azvârlit odată pentru totdeauna. Zgârcit în cuvinte, dar și în fapte, fostul conducător a concentrat întregul ceremonial al despărțirii de propriul popor și de palatul care i-a fost casă într-o singură oră și jumătate: la 11.59, succesorul lui, Bolojan, a sosit la Cotroceni, la 12.01 cei doi s-au întâlnit, strângându-și mâinile cu scrâșnete din dinți și țepi pe palme – celebră fiind animozitatea dintre cei doi liberali, care s-au avut mai mereu ca șoarecele cu pisica, neamțul neavând ochi să îl vadă pe bihorean -, la 12.19, s-a încheiat scurta întâlnire a celor doi, desfășurată departe de privirea iscoditoare a presei, la 12.21, Johannis a ajuns pe Platoul Marinescu, pentru ca la 12.23, după intonarea Imnului de Stat, să treacă în revistă și să salute, pentru ultima oară, Garda de Onoare, după care, oprindu-se pentru câteva clipe (cred că au fost numai 3!) în fața jurnaliștilor veniți să rupă și ei o halcă din trupul mortului, a adresat țării o urare, de inspirație trumpistă: Dumnezeu să binecuvânteze România! Apoi, a făcut un mic și discret (atât de subtil încât, dacă ai fi clipit o singură dată, cu siguranță nu ai mai fi fost martorul concesiei făcute) semn cu mâna către cei care l-au servit în mod direct, fiindu-i aproape, mai de voie, mai de nevoie, chiar mai mult decât niște rude dragi. Eliberat de povara despărțirii – chiar și pentru dumnealui a fost o sarcină dificilă, dovadă lacrimile ținute cu greu în frâu și care, dacă nu ar fi fost vorba de proverbialul orgoliu nemțesc, probabil că ar fi curs nestingherite pe obraji -, Johannis s-a urcat în mașină și dus a fost. A fost petrecut cu privirea de cei care au alcătuit deprimanta procesiune, dar mai cu seamă de către Bolojan care, rămas înăuntrul palatului, probabil că l-a urmărit încrâncenat până ce l-a văzut ieșit pe poarta Cotroceniului, căci nu știi sigur că ai scăpat de musafirul nedorit decât atunci când acesta nu se mai zărește deloc. Și, fiindcă s-a trezit dintr-odată din invitat stăpân în adevăratul sens al cuvântului, noul președinte, deocamdată interimar, s-a hotărât să locuiască într-un apartament din complexul prezidențial, asta pentru… eficientizarea activității și a limitării cheltuielilor care ar fi urmat să fie făcute cu transportul și cazarea zilnice! Într-un alt cod de lectură, am putea înțelege că, odată ce și-a adus bocceluța cu rufărie, gândul orădeanului este acela de a zăbovi acolo, cu iubita-i tinerică, mai mult decât cele 100 de zile, atâtea câte i-au fost hărăzite să stea în capul trebii.  

… Revenind la Johannis, trebuie spus că destinul lui de politician și mare om de stat nu a fost diferit de acela al majorității conducătorilor. A venit la putere, pe cai mari și nechezători de speranțe, pe 21 decembrie 2014 (ce ar putea fi decretată Ziua Eliberării Naționale de sub tirania unui Băsescu diabolizat!), atunci când a depus jurământul, după ce l-a învins în prealabil pe pesedistul Ponta și după ce, în campania electorală, a făcut promisiunea reformării totale a sistemelor educativ și sanitar și a sugrumării definitive a corupției molipsitoare ca ciuma bubonică.

Numai că, din păcate și pentru el și pentru noi, de legământul lui s-a cam ales praful… Înainte de toate, principala vinovată pentru pierderea uriașului capital de iubire, primit aproape de-a gata, a fost tăcerea sa, devenită de-a dreptul insuportabilă mai ales în momentele dureroase, acele clipe în care un popor simte nevoia de a fi protejat și mângâiat de președintele său. Rece și mut, de parcă i-ar fi fost tăiată limba și articularea cuvintelor i-ar fi fost așadar imposibilă, Johannis a dat cu flit unui popor de care, evident, nu s-a simțit legat sufletește. A fost ca un tată vitreg care, deși a înțeles perfect care îi este rolul în creșterea odraslei, pe care nu a simțit-o niciodată a lui, nu a putut să dea dovezi de compasiune sau de afecțiune. Așa se explică tăcerile lui, repetate în chip dureros, care au născut în sufletul nației române, sentimentul odios al abandonului… Dacă ar fi fost numai asta, aproape că ar fi fost de tolerat, dar muțenia lui a favorizat creșterea monstrului cu mii de capete, a suveranismului izolaționist, care a căpătat tot mai mulți adepți, ce strigă obsedant și tâmp Turul doi înapoi! cu convingerea că Micul Mesia se va cocoța pe jilțul domnesc de la Cotroceni și din acea clipă, proorocită și de POT(aia) (/aia de la POT) Anuța, altă făină se va măcina la moara politicii autohtone.

O altă mare culpă a sa a fost prefacerea bătrânului partid liberal într-un vagon rablagit agățat hidos de locomotiva pesedistă care a îndreptat trenul națiunii direct către hăul cel mai adânc și cel mai întunecat din istoria recentă. Drama trăită este, cumva, comică, deoarece Johannis a fost ales – în primul mandat cu 53% din voturi, iar în al doilea cu 66% – și pentru că, animat de ură împotriva ciumei roșii, PE-SE-DE, promitea despărțirea pentru totdeauna de cei care propovăduiau învățăturile tătucului Iliescu. Din nefericire, nu a fost deloc așa, ba dimpotrivă, ca urmărit de blestem, Johannis a avut în subordinea sa câțiva (vreo șase!) premieri pesediști. Poate că și PNL-ul este însă de criticat, căci s-a lăsat modelat precum plastilina de un președinte care l-a transformat în partidul său de casă, gata oricând să îi satisfacă toate mofturile și necesitățile. Așezat ca o floare galbenă și frumoasă, dar inertă, la butoniera cromatic cameleonică a președintelui, PNL-ul a sfârșit prost la ultimele alegeri, scorul obținut fiind unul rușinos de slab. Principalul miel sacrificat, în urma dezastrului electoral, a fost sărmanul general Ciucă, cel care, loial până în ultima clipă, a preferat să piară pe altarul johannist decât să îl trădeze pe Președinte. 

Bomboana pusă pe coliva neamțului a fost însă anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, făcută, posibil la recomandarea sa, fără prea multe explicații sau dovezi lămuritoare. Faptul că a tăcut mâlc, lăsându-i pe români să se dea de ceasul morții și să se împartă în două tabere vrăjmașe, gata oricând să se ia la trântă, l-a deposedat de cel din urmă gram de prețuire. Dacă ar fi glăsuit, ORICE, probabil că debarcarea sa nu ar fi fost dorită cu disperare chiar de către toate partidele, inclusiv de cele care l-au ținut în brațe atâta cât au putut.

Chiar dacă a plecat în cele din urmă de la Cotroceni, speriat de pierderea tuturor privilegiilor (de care se bucură orice fost președinte), care ar fi devenit imposibile dacă ar fi fost suspendat, muțenia lui Johannis și lipsa lui de implicare, jemanfișismul său  dus la extrem, toate acestea o costă acum pe România propria onoare. Elocventă este declarația vicepreședintelui american JD Vance, care, prezent la Conferința de Securitate de la Munchen, a dat de pământ cu țara noastră căreia i-a reproșat că, neavând o democrație puternică, a anulat alegerile prezidențiale pe baza suspiciunilor slabe ale unei agenții de informații și la presiunile enorme din partea vecinilor săi continentali.

Așezată (de alții) acum între ciocan și nicovală, adică între U.E și Statele Unite ale Americii, aflate acum la comanda unui nou șerif, hrăpărețul Trump, biata noastră țărișoară a fost lăsată cu adevărat de izbeliște. Așa se face că, azi, când are loc Reuniunea de la Paris, organizată în mare pripă de către Emanuel Macron, România a rămas pe margine, privind cu invidie la toate marile țări europene care, contând din toate punctele de vedere, au fost invitate să participe la aceste importante discuții referitoare la securitatea Europei. Obiectivul fundamental al acestei întruniri, ce se vrea atins cu orice preț, este acela de a îl împiedica pe cel ce se crede buricul universului, Trump, să negocieze cu Putin soarta Ucrainei și implicit a Europei, dar în absența acestora de la negocieri.   

… În această vreme, în care lumea bună a bătrânului nostru continent se strânge în jurul aceleiași mese cu planul de a își proteja propriile interese și avuții, poporul român – lăsat pe mâna unui Bolojan care, în ciuda încercărilor disperate de a obține o invitație la evenimentul european, a fost părăsit ca un pui de bogdaproste de către un Macron devenit brusc inabordabil – face curățenie după îngropăciune, salubrizează locul după dispariția lui Johannis, care, deși a fost o catastrofă, a lăsat în urma lui un loc gol care, la această oră, pare a fi foarte greu de umplut.

Și peste toate, căci niciodată un necaz nu vine singur, Simion și gașca lui de neaveniți oportuniști, dornici de mărire, se pregătesc, tot azi, să dea de pământ cu Guvernul și să se autoproclame împărați peste sărmana țară, mândră și bogată odinioară, dar făcută șui și pui de tot felul de descreierați. Fără a fi însă deloc impresionați de primejdia care îi paște, guvernanții noștri, seduși tot mai mult de atât de blamatul TikTok, fac pe eroii, lăsându-se surprinși în tot felul de misiuni care mai de care mai ridicole.

… Bunăoară, Marcelică al nostru își salvează pisica cocoțată într-un copac, lăsând ca faptele curajoase să fie imortalizate întâmplător, pentru generațiile tiktokeriste viitoare, căci – nu-i așa?-  nu-i puțin lucru ca atunci când țara arde și baba se piaptănă, moșu să salveze pisici…